Dor de mamă
Mi-e dor de tine, mamă, ca de-o moarte
Prin care, în curând, o raită-oi da.
O clipă numai, mamă, ne desparte
Și iar voi fi sub mângâierea ta.
Etichetă: gheorghe pospai
Nicio binecuvântare
Mai pot visa
Mai pot visa! E largă zarea
Și mi-o măsoară, blând, un răsărit.
Pe raze curge, în extaz, cărarea,
Spre-un început nedeslușit de mit.
Am obosit…
Am obosit! Mi-e frică de cuvinte!
Le pun obloane, lacăte, zăvoare,
Vreau doar tăcerea să-mi rămână-n minte:
Primordialul neatins de soare.
De-o mai veni o vară
De-o mai veni cândva vreo vară
Și-un cer curat cu lună nouă,
Îți voi aduce-o floare rară
Cu glezna-n lacăte de rouă.
Categorii
Testament
De-acum, n-a mai rămas nimic de spus –
Ca orice om destinul când ti-l duci
Spre-nvolburarea ce te cheamă din apus
Prin dulce-amarul frunzelor de nuci.
Un plâns de clopot sparge, iată, zarea
Și coji de liniște cad parcă arămii;
E-ntinsă și adâncă depărtarea
În care locuiesc și morți și vii.
Mai e ceva de spus? Doar înserarea
Îmi face semn cu-o umbră să mă duc
Pe unde curge monoton cărarea.
Prin dulce-amarul frunzelor de nuc.
Categorii
Încotro, poezia?
Plecasem de la Editura Cartea Românească împreună cu bunul meu prieten (și marele scriitor) Mircea Nedelciu. Îl așteptasem preț de un ceas (era librar), pentru ca Ovid Crohmălniceanu să-și încheie povestirea despre suferințele câinelui dintr-o croazieră pe care o făcuse, nici nu se putea altfel, cu… vaporul.