
Lumea nu poate fi impară,
Ar fi nedrept pentru cei cărora le-a picat “fără soț”,
Căci hazardul nu face calcule,
El însuși este tot o întâmplare,
Una fericită,
Așa că a aparut 2-ul,

Lumea nu poate fi impară,
Ar fi nedrept pentru cei cărora le-a picat “fără soț”,
Căci hazardul nu face calcule,
El însuși este tot o întâmplare,
Una fericită,
Așa că a aparut 2-ul,

Dezmiardă-ți simțul în alcooluri tari
Când trenul fricii te gonește-n noapte,
Întreabă-n șoaptă brazii seculari,
Ți-or spune ei că nu există moarte,


Centaurii cerului dau lupte grele pe creste
Spre nord, nord-est,
Iar tu, eule,
Rătăcești pe cîmpiile libertății,
Pieptănate din când în când de vânturile morții
În răspărul marginilor pe care le-ai vizitat de atâtea ori
În plimbările tale nocturne,
Haotice,
Tăcute…

Pe rue de la Cité mergeam,
Grăbindu-mă spre Notre-Dame,
Era o zi misto, cu soare,
Taman pentru-o spânzurătoare,
Purtam o haină dichisită,
Ca toată gloata mucalită,
Iar ea m-a apelat discret:

Copacii-și strigă dorul de apoi,
Iar soarele coboară pe-o abscisă,
Cu brumă și cu pâclă este scrisă
Povestea toamnei care plânge-n noi.

Tăcerea aceasta e ca o piatră recent rostogolită de pe un munte înalt. E vuietul stins al unui dezastru iminent, care a trecut prin apropiere, cruțîndu-ne ca prin miracol. În urmă, pulberile se așază cuminți, pentru alt secol de smrenie. Și e abia toamnă!

Cât aș fi vrut să mai lungesc aleea
Pe care ne-am plimbat la braț în ziua-aceea…

În chingile-i viclene mă strânge urbea slută,
Mă poartă suflul toamnei pe dosnice alei,
O salcie-n răspăr, nervoasă mă salută,
Eu plec să cumpăr lumea cu 20 de lei…

A trebuit să ucid o căprioară
Ca să ajung și în seara asta acasă.