Listă poezii de Andrei Pospai:
Azi ești o amintire
Azi ești o amintire pierdută pe poteci,
Iar îngerii din stele sunt nechemații miri,
Spre ceruri te revendic din lespezile reci,
Ci suflă înspre mine vecia ce-o respiri.
Azi este azi, iar lumea care-a murit de ieri,
În timpul tău dospește precum un miez de pâine,
Cum spicul care crește din calde primăveri,
Ci-n noi un demon negru își caută un mâine.
Degeaba strig. E cerul doar o cupolă mată,
Și în fântâni abstracte îmi lepăd conștiința,
Nu alinarea-mi caut în vinul ce mă-îmbată,
Ci rostul fulgerării ce va fi fost ființa.
Sunt zile când pălesc pe boltă stele mii
Și numai dorul negru de tină și pustiu
Își cere-n iarba crudă eternități de-o zi,
Iar zarea cea pustie încă mă ține viu.
Și între vechi biserici și lespezi reci de piatră
Să mă așez rănit, uitându-mă la ele,
Să pot icni căit la câinii ce mă latră
Și-n cerul nesfârșit să te găsesc prin stele.
Rămâi în urmă, lume, în veci a te căi
Și voi pedestre aripi din lumi civilizate,
Pornesc acum prin rouă spre țarine ciudate,
Acolo unde vântul nu poate pipăi
Nici dezertori patetici, nici suflete furate.
Săpați…
…săpați mai adânc, până dați de izvor,
Căci clipa-i prea scurtă și viața-i un nor,
În grabă săpați, nimic nu-i ce pare,
Mai stați să mai torn un vin în pahare,
Mai stați să ne punem un semn de-întrebare,
Și-apoi săpați… Săpați în voi…
Tritețea lăsați-o-într-un lan de trifoi
Căci zarea-i prea strâmtă și cerul ne strânge,
Așa că săpați, nu uitați să săpați,
Și luați-l în brațe pe cel care plânge,
Săpați…
În lacrimi de sare și-n picuri de sânge,
Acolo sunt toți, și mame și tați,
Și regi și plebei, și săraci și bogați,
Așa că săpați, nu uitați să săpați,
În patimi și-n vină –
Săpați ne-încetat până dați de lumină!
Amorul empiric
Pe-un soclu de bronz mândru sta
Amorul empiric.
Ți-am zis să trăim metafizic,
Să putem rezista,
Era un amurg de satin și ningea
Cu fulgi contingenți,
Suntem doi repetenți
Prin școli de deștepți, printre oameni de nea,
Trăim în pereți mai subțiri decât ața
Pe care se-alintă cu pas de felină
Și iarna, și viața,
Cu alb să ne spele o parte din vină,
În zori, dimineața…
Nemurire
Lăsați-mă aici, în sanctuarul meu
Săpat sub stânci abrupte
Din grațiile sorții
Într-un amurg de zeu
Ce a vrut din șira morții
Să se-înfrupte…
Ce moarte, ce mai salt, ce prăbușire,
O fi crezut pesemne-n nemurire…
Și iată că acum îmbrățișează glia,
În frig străvechi de sfinte catedrale,
Păzit de-o ceată de soldați în zale
Își doarme de o vreme veșnicia…
Când orologiul vechi nu mai urnește
Și să împingă timpul se căznește.
Lăsați-mă aici, vreau clipa s-o aspir,
Dintr-o clepsidră care curge fir cu fir.
Cetatea
Cerul se stinge-n fitile aprinse,
Constelații lucesc în subtile obiecții,
E rost de iubiri prin vechi intersecții,
E rost să călcăm trotuarele ninse,
Speranța mai pâlpâie-n reci felinare,
Sub ele se plimbă ființe abstracte,
De-o fi să nu vii, mă scutur de noapte,
De-o fi să apari, mă lepăd de soare,
Mai pune și tu cuvinte-n Cetate,
În tâmple și-n ochi îmi urlă tăcerea,
Să bem pân’ la capăt și vinul, și berea,
Trăiască amoru’n odăi ferecate!
Curând vom ști că va fi fost
Poteci crispate urcă dealuri sterpe,
Încinse-n brâu cu arbori inutili,
Nici pajiștile nu mai poartă verde,
Cei vii se roagă cerului umili,
Un soare bate cuie în sicriu,
Aruncă peste tot scântei abjecte,
În cimitir și-n crâșme e pustiu,
Spre Dumnezeu și sfinți nu mai sunt trepte,
Un corb pândește iar o moarte,
Nici morții parcă nu-s ce-au fost,
E iarăși zi, e iarăși noapte,
Curând vom ști că va fi fost.
Suntem o-îmbrățișare
Suntem o-îmbrățișare ludică de nori,
Condens de amăgiri din foste ploi,
Un fâlfâit din zborul de cocori
Ne poartă înainte și-înapoi,
A fost de-ajuns o pală de departe,
Pădurea a icnit a plecăciune
Iar oful veșted, stors din frunze moarte,
S-a înălțat spre bolți pe negre strune,
Suntem o-îmbrățișare ludică de nori,
Condens de amăgiri, trecute ploi…
S-a stins încet și zborul de cocori,
Doar aripile le-au rămas în noi…
Se fac din nou pariuri
Prin galaxii se fac din nou pariuri,
Mai jos, un vânt a iscodit
Doritele posibile pustiuri
Ce sapă-n simțuri dor de infinit,
Așază-te alături și visează,
O fiară te va înhăța în gheare,
De peste bolți, un paznic ce veghează,
Cioplește pietre perpendiculare.
Tristețea unui monostih păgân
Un vânt crispat aduce de departe,
Printre frânturi de gemete și șoapte,
Tristețea unui monostih păgân,
Rostit în pragul morții de-un bătrân…
Pustiul larg respiră sacadat…
Deasupra, un salcâm încovoiat
Se zbate a-închinare și a frică.
Un nor de praf spre ceruri se ridică…
Tu, mare mag, coboară…
Te venerez ecliptic, pe tine, mare mag,
Dă-mi voie să versific în dialect celest
Străfulgerarea caldă căzută în zig-zag,
Izbită în iluzii și-n tâmple de azbest.
Slăvite să îți fie ciocnirile de nori,
În veci cetatea fricii s-o arzi din temelii,
Și rugile sinistre spre idoli trecători,
Și palida credință în nemuriri de-o zi,
Tu, mare mag, coboară, și-învață-ne eresuri,
Blagoslovește firea în incantații rare,
Cum muntele din ceruri privește către șesuri,
Dar măreția-i toată e doar o întâmplare.
Vreau…
Să îmi miroasă-a tină și-a pustiu,
Și dorul de nimic să mă zorească,
Sunt doar un dezertor mărunt, o știu,
Printre tăceri, las ploi să mocănească,
Vreau să mă certe câinele bătrân
Și poarta descompusă de rugină,
Iar secera care-a uitat de fân
Să îmi cosească firele de vină,
Cu pasul mic și cu sfială-n mine,
Pios să intru ca-ntr-o catedrală
În casa ce abia se mai aține,
Să mă hrănesc din praf și tencuială,
Miroasă-a oameni vechi și-a mucegai,
Iar vinul care-a fost uitat pe masă
Să clipocească-a sunete de nai
De dorul celor ce-au plecat de-acasă…
Șampania noastră
Șampania noastră e încă la rece!
E seva din vița cruțată de ploi,
E nobilul dans care vine și trece
Prin globuri ce-au plâns centrifuge în noi!
Când alții or vrea iubiri să dezlege,
Vom ține mereu aproape de noi,
Ți-am spus că șampania noastră-i la rece,
Ți-am spus că există speranță în doi!
Ți-or spune și cei ce tocmesc cumetrii
Ce greu se păstrează extazul la rece,
E greu să nu cazi, și-ți mai spun, ca să știi:
Șampania noastră e încă la rece!
Lacrimi de sânge
Nu plânge…
De vrei să-înțelegi,
Privește spre râul ce curge și curge…
Pe margini sunt flori și broaște cu negi,
Iar hohotul tău prin nori mă străpunge,
Căci văd cum te speli în lacrimi de sânge…
Nu plânge…
Suntem două himere,
Nori picurați în ploi efemere,
De dincolo, brațe în brațe te-ar strânge…
Nu plânge…
Pe o singură voce
Melancolii de trunchiuri fără frunze,
Uite cum crengile au uitat muzica foșnetului…
Balada iernii e în tremolo,
Toamna scârțâie din toate încheieturile,
Se cântă fără instrumente,
Pe o singura voce,
Vocea pustiului,
Care șuieră a singurătate
Și a păreri de rău,
Pe la dedesubturile ușilor,
Pe la închieturile ferestrelor,
Îndărătul văpăilor care cresc în sobe
Și în oameni…
Cădere și urcare
Nu măsura căderea dintre noi
În metri pe secundă la pătrat,
Să te îmbraci în reguli e păcat,
Învață zborul și măsoară-apoi,
Iar de-ți va fi cândva prea grea urcarea,
Să nu-ți arunci rucsacul cu iluzii,
Hrănește-te din amăgirea spuzii,
Căci singurul prieten ți-e iertarea…
Dulceața tristeții
Nici norii urcați în trepte rotunde,
Nici viața ce tristă salută din treacăt
Nu știu câte pulberi de griuri fecunde
Plutesc din fitilul ce-a ars pân’ la capăt.
Ce dulce și cald fermentează tristețea,
Ce tare-i alcoolul ce fierbe a vină!
Din putrede fructe-și ridică noblețea
Perverse păcate, plăceri-ghilotină.
O cană-înflorată și-un măr decojit,
Ce dulce-i tristețea de-o cântă poeții,
O cană-înflorată, un măr, un cuțit…
Ce cald fermentează dulceața tristeții…
Izbește primăvara
Izbește primăvara-n gard ca oarba,
Ne caută un zvon de verde crud,
Te duc – de vrei – cu primul vânt din sud
Să ascultăm în doi cum crește iarba,
Pe cerul scrijelit perfid de-un stol
O umbră-mi cere iar să te conjur,
Mă crezi sau nu, dar luna o s-o fur
Să poți să-ți pui pe ea piciorul gol.
Tu, călătorule…
Tu, călătorule, oprește-te o clipă
Și ostoiește-ti setea la izvor,
Clătește-ţi gândul priponit de pripă
Și visul cel pe care-ai pus zăvor,
S-alunge răul ce-ntâlnești în cale
Fântâna-n care mi-am pierdut arginţii,
Vei auzi că-într-însa urlă-a jale
Izvorul cel prin care curg părinţii,
Asculţi și tu? Se-aude ca și cum
O amintire și-a adus aminte,
Ce mult mai e și ce puţin, cât fum,
Ce rugăminţi nespuse-n necuvinte…
Prin Notre Dame
Pe rue de la Cité mergeam,
Grăbindu-mă spre Notre-Dame,
Era o zi misto, cu soare,
Taman pentru-o spânzurătoare,
Purtam o haină dichisită,
Ca toată gloata mucalită,
Iar ea m-a apelat discret:
„Salut, toi, je suis Janette,
Ce cauți tu, un paysan,
Pe rue Cité, spre Notre-Dame?
Ia-mă de braț, nu fi nerod,
Să nu ajungi pe eșafod!“.
Și-atunci i-am zis direct: „Madame,
Eu nu mai calc prin Notre Dame,
Nu vreau să par cumva infam,
Dar nu esti ceea ce visam,
Mai bine-un laț de gât să am,
Decât cu „toi” prin Notre Dame…“
Să-ți ningă-n suflet
Să-ți ningă-n suflet doar cu flori de mai,
Iar noaptea să se-îngroape-n zi de vie,
Când cel ce ești – dar n-ai fi vrut să fie –
Zâmbește trist prin geamul de tramvai,
Un rost mai e-n resortul efemer,
Un rost ne poartă zborul mai departe,
Și-apoi, spășit, pământului ne-împarte,
Ca să scăpăm de șinele de fier,
Să lași departe-n neguri nostalgia
Și amintirea ce te cenzurează,
Ridică-ți înspre nori privirea trează,
Iar absolutul îți va fi chilia,
Din versul tău abstract rostit cu sete
Se-întinde peste creștete încet
O umbră ce aruncă în concret
Tristețea declamată pe-un perete.
Apus șifonat
Apus șifonat pe riduri de nori bătrâni,
E atâta taină în căderea imprevizibilă
Care se profilează tăcut
Spre linii de orizont perpendiculare,
Încât însuși abruptul spațiului
S-a speriat de o posibilă umilință,
Evitând, în ultimul moment,
Penibilul goliciunii.
Seara se încheie, ca întotdeauna, festiv,
Cu o piesă de teatru cu siluete grăbite
Și intersecții isterice,
Iar la final se aplaudă frenetic,
Spre consternarea stolurilor de ciori
Care pătează a pagubă zările.
Ultima brumă
Copacii-și strigă dorul de apoi,
Iar soarele coboară pe-o abscisă,
Cu brumă și cu pâclă este scrisă
Povestea toamnei care plânge-n noi.
Din toate cele ce-am primit în dar
O frunză moartă voi păstra cu mine,
Voi fi și eu ca toamna care vine:
Un anotimp uitat în calendar.
Nordul rece…
De vei pleca-într-o zi spre nordul rece
Și vei gasi în drum păduri albastre
Ce poartă-n ele veșnicii sihastre
Din care timpul nu mai vrea sa plece,
Când tot ce-a fost a decăzut la sine
Și-a podidit în chiciură și ceață,
Dacă vei da de oamenii de gheață,
Tu să le dai o veste de la mine,
Să știe toți cei obligați să plece,
Că mult a fost și a rămas puțin
Și ce-a rămas e cana cu venin,
Așa că zi-mi de pleci spre nordul rece…
Hăuri arămii
(în memoria Ralucăi Ioniță)
A mai trecut o toamnă fără tine.
N-ai fost aici cu mine ca să vezi
Cum vântul galben, cu mustrări peline,
Descose-n taină dorul de zăpezi.
Da… știu… m-aștepți pe-aceeași bancă,
La capătul aleii dintre blocuri.
Cu părul lung, lăsat peste helancă,
Din cremene urbane scaperi focuri
Și-ți cântă coapsele de nerăbdare
Să sorbi din fulgii iernii care vine,
Dar depărtarea-i parcă tot mai mare
Cu fiecare pas ce-l fac spre tine.
Ce-o fi cu timpul de se-ntoarce-n loc?
Rotirile planetelor le strică,
Și revoluții cosmice de foc
Și-or pierde ocolirea din orbită.
Vom rătăci prin alte constelații
Și vom trăi ciocniri primordiale,
Vom învata și alte gravitații
Și-om exploda în hăuri infernale.
Mai bine duși în cosmos, spre lumină,
Decât striviți în calea tuturor,
Pe unde calcă talpa cea străină,
Pe unde calcă pas de muritor.
Un rest de sentiment străin
Mă-înșală raza unui timp senin,
Nu mă urma prin lumi imaginare,
Ci suflă tu în astă lumânare,
Căci azi e-un rest de sentiment străin,
Când pernele sunt gata de ispită
Și duhul ne incită cu comori,
Deasupra zboară blestemați cocori,
Iar zborul lor căderea o imită,
De-o fi și orologiul vechi să tacă,
În mistuiri de pajuri și nebine,
O altă lume vină după mine,
De-ar fi această lume să nu-ți placă.
Ozana
Sus, pe boltă, stele-s mii,
Solitare siluete,
Cimitire de făclii
Ard rotindu-se încete,
Anonime jucării,
Jalnice marionete…
Și-n oraș e plin de stele,
Zac iubiri în cioburi mii,
M-am tăiat și eu în ele
– O iubire de o zi -,
Căci în visele-ți tembele
Te urmau niște stafii…
Te-am urmat până-n Ozana
Să privesc în ochii-ți verzi
Fața-mi palidă și rana,
Când ești prost, ce poți să pierzi?
Și-am gustat venin cu cana…
Și la urmă, ce să vezi?
Aurora boreală,
Ce-o prezise un oracol,
S-a topit în plictiseală
Și întreg acest spectacol
Din ființa ta banală
Nu era niciun miracol…
Aș vrea…
Aș vrea să ating iarăși norii…
Să nu simt nimic…
Mai dați-mi o ploaie și-o toamnă un pic
Și ceața și frigul ce freamătă zorii,
În blocuri de gheață să schimb cu-o baghetă
Fluviul ce curge-n cascade fatale,
Iar cei cocoțați pe scări ireale
Să-mi facă o chetă,
Să pot să-mi plătesc prăbușirea în sus
Și dorul de dus,
Să strig către cei ce-s maeștri-n cuvinte,
Spre cei ce rotesc și planete și sori,
Mai dați-i mulțimii o mână de nori
Și-o supă fierbinte…
La margine de anotimpuri
Să amorțească primăveri în noi,
De lapovița toamnei să-avem parte,
Tu descifrează-mi taine dintr-o carte
Și să-așteptăm solstițiul iernii-n doi.
Vom asculta pendulul care bate
Secunda ce suspină a regrete,
De viața următoare mi-este sete,
Mi-e foame de priviri nevinovate…
Romanța aleii prea scurte
Cât aș fi vrut să mai lungesc aleea
Pe care ne-am plimbat la braț în ziua-aceea…
Statuile de foste eminențe
Parcă făceau spre tine reverențe,
Iar vântul se-închina către Orfeu,
Păream un puști ce-a înălțat un zmeu,
În piept parcă mi se-încordase-un arc,
Mă salutau toți paznicii din parc
Și-aș mai fi mers așa o zi, dar, vai,
Se-apropia refugiul de tramvai
Și mi-ai lăsat în gând dilema serii:
Cât de meschini să fie inginerii
Să termine atât de brusc aleea
Pe care ne-am plimbat la braț în ziua-aceea?
Marele bazar
În chingile-i viclene mă strânge urbea slută,
Mă poartă suflul toamnei pe dosnice alei,
O salcie-n răspăr, nervoasă mă salută,
Eu plec să cumpăr lumea cu 20 de lei…
A înflorit comerțul cu fire de fantoșă,
Miroase a friptură și-a smoală de tartar,
Cu-un pumn de lei îmi cumpăr prieteni la sacoșă
De pe tejgheaua veche a marelui bazar…
Prin fluvii de iluzii plutesc vapoare reci,
La radio se anunță ninsorile de scrum,
Soldații toamnei scot metehnele din teci,
Mai dă-mi un pol de vise să pot pleca la drum…
Replica unui poligon
Suntem o adunătură de puncte
Atent îngroșate cu creionul
Chimic
Până la ruperea fibrei
Hârtiei,
Unele mai sus,
Altele mai jos,
Depinde cum întorci lumea,
Și, din când în când,
Ne unesc linii tremurate
De neliniștile unui sistem
Nervos
Pe care nu-l vom ști niciodată,
Pentru că ne lipsește a treia axă,
Axa Z,
Axa profunzimii…
Așa că rămânem o adunătură de puncte
Carteziene
Și ne vom ruga etern la vârful tocit al creionului
Chimic
Întru ispășirea păcatelor
Și mântuire de la Zeul Z…
Arlechinii
În neagră caleașcă se plimbau arlechinii,
Era noapte și beznă și ploaia cădea,
Din biciul de piele birjarul plesnea,
Lovindu-și nebun fără milă asinii.
Din stradă țâșneau scântei de opal,
Iar ploaia cădea șoptită din cer,
In față rânjea arlechina de fier
Cu ochii holbați și dinții de cal.
În dreapta-i stătea arlechinul cu coadă,
Bătrân ofticos îmbrăcat ca un fante,
Părea spiritual, cu șotii și poante,
Duhnea a parfum ca o fată năroadă.
Ștergând ochelarii, în spate râdea
Năpârca hidoasă, arlechinul pitic,
Cu spatele strâmb, cu spusu-i peltic,
Iar ploaia în stranii culori strălucea.
Arlechina de fier le zise: “Degrabă!
Spre circ! Să vedem și urși și delfini,
Vor fi și pantere și bieți arlechini,
Vor fi acrobați, iar clovnii-s de treabă!”
Arlechinul cu coadă fu de-acord imediat:
„Să mergem la circ, să vedem clovnul mut,
Să fugim de plebei, că-s ironici și put,
Mă supăr pe vreunul și poate-l și bat!”
Arlechinul pitic, ștergându-și lentila:
„Să mergem la circ, nu am fost niciodată,
Nici măcar arlechinii nu știu cum arată!”
Iar ploaia cădea de acum cu de-a sila…
Birjarul se-ntoarse îndată vioi,
Și spuse râzând spre cei trei arlechini:
„Aș vrea să vă duc de-aș putea, dragi vecini,
Dar circul ce-l vreți, de fapt, sunteți voi!”
Pentru tata
În seara aceasta
Nu ești decât flacăra unei lumânări de ceară.
Dar nu te teme.
Voi arde și eu,
Astăzi între ei,
Mâine lângă tine.
Oricum, lângă tine…
Definiție
Lumea este doar o picătură
Trecută de prima brumă
Pe care o sorb seara
Dintr-un pahar cu vin,
Obosit,
Fericit
După o zi cu atâtea salturi
În înălțime,
În lățime,
În gol…
Păstrați o lumânare
Păstrați o lumânare și pentru mine,
Pentru că într-o zi voi fi și eu viu.
În nopțile cu lună plină
Voi urla spre luna ascunsă sub norii pieirii,
Iar în zilele de cer albastru și nud
Mă voi acoperi cu incertitudinile pudice
Ale celor care încă mai cred în nemurire.
Voi fi un călător întârziat
Care a prins ultimul tramvai
Spre periferie.
Iar atunci când vatmanii obosiți
De atâta infinit
Mă vor fi coborât la jumătatea neagră a drumului,
Voi fi știut că fitilul lumânării promise mie
Nu a vrut să ia foc.
Amar ploua…
Și plouă cu iluzii, cu sâmburi de gutui,
Anostă siluetă sub negre după-amiezi
Ești tu, poet sihastru, copil al nimănui,
Din griurile ude te-apucă să visezi,
Și stihurile tale, prefacă-se-n statui.
Amar ploua și rece, în după amiaza-aceea
Iar streașina plângea în ritmuri de fanfară,
Din dric un mort căzuse și inspecta aleea,
Iar ploaia tot izbea, când rece, când amară,
Și rugile urcau spre sfânta Filofteia…
Pentru eternitate
Câte cuvinte-ar fi de spus
Nici cerul n-are-atâtea stele,
Căci multe sunt acolo sus,
Iar tu ești una dintre ele.
Sunt aștri muți ce pier într-una
Și sori ce-și caută dreptatea,
Tu să atingi pe creștet Luna
Și să-ți câștigi eternitatea.
Din stăruința unui zeu
Sau penitența vreunui sfânt,
Tu ești pe-un țărm de cer, iar eu,
Sunt doar o limbă de pământ.
De după șipci de nuc, flămând,
Privește nucul palid cum
Din hornul casei fumegând
Buștenii-s prefăcuți în scrum…
Ora exactă
E îngrămădeală de arătătoare
În zenitul deșteptătorului
Și toate arată fix
Spre cer,
E timpul să ne trezim,
Dar ce ne vom face când
Cerul va arăta spre deșteptătoare
Cu arătătoare de foc…
Probabil vom dormi,
Din nou,
Increați,
Timpul etern al increației.
Pâlpâiri de seară
Când Hades te pețește din miezuri de planetă,
Iar valsul se iuțește într-un absurd tango,
Oprește patefonul și discul ce-l repetă
Și fă-mi un ceai fierbinte și-un stih la indigo.
Deschide larg fereastra și pune-un fruct pe masă,
Astupă lumânarea ce pâlpâie a stins,
În lanțuri reci te dau pustiului mireasă,
Se vor stârni izvoare din iarna ce ne-a nins.
Două anotimpuri
Ce ierni am trăi dacă-am fi două veri
Separate injust de reci emisfere,
Latitudini absurde tributul și-ar cere,
Diminețile-n tine, în mine doar seri,
Sunt zile în care icoane se frâng,
Sunt nopți ce îngheață aghiazma și cerul,
La colțuri de vânt mai e menestrelul,
Doar el mă mai face sa plâng.
Aici ar trebui mereu să fiu!
Potrivnic bucuriilor vulgare,
Ce sorb din cupă spuza băuturii,
Dau cep acum petrecerii pădurii,
Ce clatină-n beții neseculare,
Se mișcă-n germeni și apar tiptil,
De sub povara humelor din case,
Fiorii verzi din viața ce rămase,
Dobândă fi-va tot ce-i inutil,
Din tot ce-am îndurat cu vai, cu chiu,
Nădejdea fericită să-înverzească,
Să strige toată gloata omenească:
Aici ar trebui mereu să fiu!
Scrisoare către mine însumi
Centaurii cerului dau lupte grele pe creste
Spre nord, nord-est,
Iar tu, eule,
Rătăcești pe câmpiile libertății,
Pieptănate din când în când de vânturile morții
În răspărul marginilor pe care le-ai vizitat de atâtea ori
În plimbările tale nocturne,
Haotice,
Tăcute…
Și tu, eule,
Ești tot un centaur,
Dar un centaur al negurilor,
Tu porți luptele grele pe crestele stalactitelor,
Pentru tine nu există sus sau jos,
Există numai a fi,
A fi spirit –
Cât o mai ține și asta,
Poate o eternitate și trei zile,
Poate mai puțin…
Lăsați Ambulanța să treacă
Lăsați Ambulanța să treacă,
Trageți de urgență pe dreapta,
Suntem tot mai bolnavi,
Ni s-au oxidat șuruburile,
Ni s-au ros hamurile,
Așa că lăsați Ambulanța să-și cânte romanța
Pe la răscruci,
E hit-ul anului,
În curând va deveni imn,
Imnul păpușilor de plastic
Care se sparg în mii de cioburi
Aducătoare de noroc,
Căci ce mai e norocul în ziua de azi
Dacă nu o picătură de libertate
Într-un lighean
În care păpușarii din iluziile noastre
Își spală mantiile poleite cu aur,
În familie, normal,
Familia lor,
Căci noi stăm pe la semafoare
Și lăsăm Ambulanța să treacă,
Să urle din rărunchi,
Să se grăbească
Spre fabrica de reparat șuruburi și hamuri…
Un alt capitol
A sclipit o jumătate de soare
Printre norii sătui de promisiuni tomnatice
Și s-au luminat în sfârșit scorburile,
S-au recalculat metehnele,
S-au regândit moravurile.
Se stă din nou la coadă la divorțuri,
Luna asta sunt la ofertă,
Iar divorțurile se lasă și ele cu chiuituri și ospețe
(Tu plătești numai firma de catering,
De restul se ocupă Primăria).
Infirmii încă dau târcoale Oficiului Stării Civile,
E toamnă,
E vară,
Naiba mai știe,
Ăștia oricum ne cred proști pe toți,
Salcâmii ne cred proști,
Au rămas verzi doar ca să nu simtă arsura drujbei,
Se agață de viață ca și cum ar exista,
Visează la o ultimă primăvară,
La inflorescența de Apoi,
La fel cum facem și noi,
Salcâmii putreziți,
Căci, uite,
A sclipit o jumătate de soare
Printre norii sătui de promisiuni tomnatice,
Iar noi,
Noi ce facem?
Mergem încolonați spre abatoare,
Târându-ne pașii pe trotuarele astea tot mai veștejite,
Năpădite de buruieni adulte,
Către Binele Comun SRL,
Să ni se taie creierele,
Să ni se rupă mâinile,
La preț redus că, deh,
Hommo Sapiens a fost mereu pe tarabe,
La ofertă…
Era Dali, fraților!
S-a mai înecat o corabie.
Comandantul a vrut să se izbească,
Neapărat,
De stânci.
În spuza roșie, care spărgea malurile
Rațiunii pure,
S-au găsit numeroase obiecte personale:
Un pian, un craniu, un fluture și mai multe ceasuri.
Sosiți imediat la fața locului,
Polițiștii corăbiilor naufragiate
Și ai stepei lupilor de mare
Au luat amprentele principalilor suspecți:
Valurile.
Până când unul dintre ei și-a dat seama:
Era Dali, fraților! Chiar nu l-ați văzut?
Un punct de om
De ce mă ții în acest șah etern
Tocmai acum,
Când vara și toamna tocmesc pe ascuns Rocada Mare,
Când pionii ne gâdilă cu ură gleznele
Blestemându-și pătratele?
Tocmai acum,
Când nebunii s-au făcut cuminți
Și s-au dat pe tabinet,
Pe jocuri de societate care va să zică,
Iar caii au fugit ca iepurii de pe tablă,
De spaimă,
Spaima că nu se mai găsește ovăz,
Pentru că ovăzul a fost rumegat de regi
La singura mutare pe care au avut-o la dispoziție…
Nu mai bine declarăm remiză?
Măcar așa ne alegem cu câte o jumătate
De punct de om…
Cine mai bate vântul?
Vântul bate în perdele,
Tu bați în sus
Cu privirea,
Cine mai trece prin Itaca
Visurilor tale
Și în seara asta,
Ce Odiseu îți mai bate în geană,
Ce corabie mai primești în port,
Cine a mai orbit,
Cine mai bate vântul?
E cumva sfârșitul
Începutului?
Sau abia începe
Sfârșitul?
În versuri albe
Ninge lin,
Ninge în versuri albe
Cu fulgi trimiși de profeți
Spre turlele bisericilor,
Spre furnalele ce fumegă în răspărul iernii
Ghemuite lângă orizont,
Abia dacă se mai văd urmele haitelor de câini,
Ninge aprig pe lângă felinare,
Iar vântul privește uimit dintre zăbrele
Alegoria albă,
Mai ușoară decât aerul,
Mai liniștită decât sufletele
Care nu și-au găsit încă odihna…
Cioclii
Neoane oarbe pâlpâiau pe tavane triste,
Păianjenii mureau lângă năvoadele goale,
Vaporii de clor prevesteau sfârșitul,
Mopurile sleite luptau până la capăt,
Îngânând melodia despărțirii.
Diagnosticele își așteptau împlinirea,
Pacienții deveniseră oficial dosare îngălbenite
Și se stingeau, pagină cu pagină,
Până la parafa medicului.
Rudele priveau absente ultimele spasme,
Cu ochii pe ceas, cu gândul
La ajutorul de la Primărie,
Mai albe decât halatele asistentelor,
Mai reci decât viforul de afară,
Mai nerăbdătoare decât cioclii care pândeau,
Pe la colțuri,
Câte un os.
Tăcerea unui parc pustiu
Tăcerea unui parc pustiu
Străin de umbrele plimbării,
M-ai prins de toartele uitării,
Celulă rece, gri sicriu,
Tu, piedestal de siluete
Ce se topesc către apus,
Alei ascunse, bănci secrete,
Culoarea verii ți s-a dus,
Tu, parc pustiu, cu iarna frântă,
La frunze veștede îmi cântă,
Prieten vechi, umil supus,
Mai lasă-mă un ceas să fiu,
Să-ți sorb din pietre vechi tăcerea,
Stăpână fie iar durerea,
Durerea unui parc pustiu.
Omagiu
Fac catastrofei noastre un omagiu
Și plutei care tremură perfid,
Și-n brațele acestui naufragiu,
Aureolele pot iar să le deschid,
Las amintirii lor trecutul falnic,
Căci barca noastră spre adâncuri tinde,
Și iată cum, din nou, un tremur jalnic
Pe mine, supraomul, mă cuprinde,
De nu ne-ar repeta deasupra cerul,
Fantome arse pe același rug,
Ne-ar mai rămâne să sorbim eterul,
Am evada pe veci din vechiul crug.
Privește ieri
Se scurge viața, sita cerne scrum,
Spre cosmosul înalt ce-ți râde pripa
Privește ieri să vezi ce este clipa,
Căci ce a fost se-întâmplă chiar acum,
Am auzit cum stâncile-ți sfărâmă
Ecoul ce mocnește din străbuni,
Dar mări fierbinți vor naște iar furtuni,
Timp nu mai e, doar spațiul să rămână.
Amoruri rutinate
Măsoară iarăși tencuiala veche
Repetitiv, amoruri rutinate,
Cadențe lente-n geamăt de pereche
Sub gesturi cu zvâcniri nerușinate,
Se reciclează trist și mut iubirea
Prin amintiri, prin garsoniere goale,
Și-n valuri reci își caută menirea
Cu șoapte de frustrări neminerale,
Când noaptea cade în contururi sumbre,
Mă-afund agonic în retina ta,
Pereții moi se-înfruptă iar din umbre,
Înfruptă-te și tu din umbra mea.
E ceață între cimitire
e ceață între cimitire
ce confruntare
morții din stânga
joacă pe viață și pe moarte
cu morții din dreapta
oare cine va scăpa viu
câți dintre voi
cei nemaitrăiți
vor redeveni increați
cine va primi pașaportul
spre nemurirea nevie
pentru noi, viii
viitorii foști
a mai rămas doar acest tramvai electric
păcat că și el urlă de spaimă pe la curbe
păcat că și el e ascuns în ceață
Răzbunare
Mi-ai spus că ai nevoie de-o tărie,
Ți-am comandat o bere dinadins,
Câmpii de foc în jur ni s-au aprins,
M-ai luat, enoriaș, într-o chilie,
Administratora de bloc este de vină
Și nu e singura ființă ce vrea bani,
În silnicie stau de câțiva ani,
Alt subteran aș vrea, în altă mină,
Când ai sorbit din spuma otrăvită
Pe care ți-am întins-o cu gând rău,
O simplă tremurare-n sânul tău
Mi-a fost de-ajuns să văd că ești rănită,
Din tot ce spui acum nu cred vreo iotă,
Căci m-ai lăsat în crâșmă siderat,
Iubeam, din nou, o chelneriță beat
Și n-aveam bani de taxi sau de notă,
Ți-as face sigur plângere-n penal,
Dar te-am iubit ca pe o roză, jur,
Când m-am trezit a doua zi, mahmur,
Bătut, în adăpostul social.
Pe apa Sâmbetei
Te căuta o boabă de strugure.
I-am spus că-i prea târziu,
Că prima brumă a strălucit deja în dimineața primei sâmbete,
Că apoi s-a topit și s-a transformat în rouă
Și s-a scurs în pământ cu sâmbătă cu tot.
Duminică
Ah! Duminicile astea… După-amieze putrezite,
Doi actori, aceeași piesă
Și aceleași recuzite.
Mă afund cu plictiseală în gândirea mea eresă,
Și privesc pe geam un câine
Ce se gudură în lesă
Și nu știe de-i vreun mâine,
Însă pare fericit.
Ah, de-ar ști bietul tâmpit
Că trăiește de pomană,
Și-ar dori să stea lihnit
Și-ar fugi pe-un câmp în goană.
Mda… Și uite cum duduia
Care-l trage-n jos și sus
Se oprește la statuia
Unui palid ce s-a dus
Și privește spre potaie
Cum ridică un picior
Și dă drumul la o ploaie
Cu un jet nimicitor.
Ah! Duminicile astea, când iubita e plecată,
Iar căldura de afară îți trimite un răvaș,
Stai și-asculți cu mintea beată
Zumzet mistic de oraș…
Gol pe străzi și gol în tâmplă,
Nici cafeaua n-are gust
Și nimica se întâmplă,
Orice gând e prost și frust.
Ah! Ce vreme! Te încântă!
Ce minune stă în fire!
E perfectă și de-o nuntă
Însă și de-o despărțire.
Tăciunii verii
Calvarul ce părea etern,
Copilul Marelui Infern,
Își trage ultima suflare…
O dungă se ridică-n zare…
Ce nori! Parcă le-ar crește vrejuri,
Iar vântul dinspre mizăzi
Îndată prinse-a se-înteți
Și-a risipi în mari vârtejuri
Tăciunii verii ce muri.
Teatru vechi
Se strepezește simțul în banal,
Iar stelele refuză să sclipească,
În rîndurile doi și trei se cască
Și toată piesa e un act final,
Cei cu bilet redus privesc absent
Pe când trișorii agățați de-un soclu
Predau din loje viața prin binoclu, –
Explică viitorul la prezent,
A mai rămas puțin pentru noi doi,
Să evadăm cât ne mai ține pasul,
De piese proaste să scăpăm, iar ceasul
Să-l facem să se miște înapoi.
Adam și Eva
Iubita învârtește pământul,
Ea deține cuvântul,
Ea e și ispita, și vina,
Apusul ce-i impută zilei lumina.
Iubita ține în palme soarele cald,
Are-n priviri luciri de smarald,
Ține din scurt ploaia și vântul,
Ea deține pământul.
Iubita se uită la cer ca un sfânt,
Stelele-ngheață și ning pe pământ,
Ea face un cerc dintr-o linie dreaptă
Și din el inventează o lume abstractă.
Iubita își piaptănă părul,
Gelos pe un ram crește mărul,
Iubita se uită la el nelumesc,
Scoarța se surpă, cascade țâșnesc.
Iubita ține în mâini un cântar,
Noi continente apar,
Iubita plantează în sol ramuri rupte,
Alți pomi s-or iți, alt Rai, alte fructe…
Veni-va ziua
Sunt împușcatul care n-a murit,
Mă zbat din nou în van în gheara sorții,
Ce-am mai putea spera de n-ar fi morții,
Căci sângale acesta năclăit
Ori urmele de pași din fața porții
Le cântă doar un preot plictisit.
Și, da, m-au împușcat, sunt fericit,
De-acuma orice glonț e ca o pană
Te voi purta în mine ca pe-o rană,
Veni-va ziua cand voi fi iar chit.
Un dor nestins
Veni-vor sănii să colinde zei,
Un dor nestins mă ține în picioare
Pe uliți șlefuite de polei,
Spre case interzise de zăvoare,
Când iernii reci i se dedau răsfățuri
Și-un geam de gheață arde-n flori de mac,
Găsește-n tolba ta cu bunătățuri
Privirea-mi mută de copil sărac.
S-au ascuțit pe tine multe gheare,
Ce greu apăsă lipsa vreunei doxe,
Tu îi privești râzând din calendare,
Mai ortodoxe, mai neortodoxe…
Prăbușirea
Era o zi cu văi prelungi și stânci
Și ți-am văzut de jos în sus sclipirea,
Când ai citit în mine prăbușirea
În care ai sperat să te arunci,
Ce-a mai rămas din valul care-am fost
Și altădată legăna vapoare,
Un colț de cer sclipea cu stropi de soare
Într un tangaj amorf și fără rost,
E iarăși după-amiaza inutilă,
Și o ninsoare care cade irosită
Pe gardul vechi, cu șipca ostenită,
O simt în noi, perversă și tactilă.
Bătăile inimii
Bătăile inimii ți le știu pe de rost.
Nici clopotul Patriarhiei nu le știe muzica,
Nici măcar cel ce bate în biserica din colț,
La megafonul frunzelor căzute,
Plecate pe drumul fără întoarcere,
Căci inima ta bate altfel,
E ca și cum aș asculta Tatăl Nostru,
În timp ce în zare,
Sub orizonturi sângerii,
Ciolanele noastre își împart
Unul altuia
Asfințitul.
Un dar, un iar, un însă și-un ci
Din drumuri pribege te-aștept sa revii
În ziua aceasta când stoluri de nori
În pantece poartă, legate cu sfori,
Și-un dar, și un iar, și-un însă, și-un ci,
Sub ploaia ce-și poartă osânda cea gri
Apar și dispar ispite de lut,
În focuri nestinse ce bat din trecut
Mereu vor renaște un dar și un ci.
Și plouă mărunt cu vechi erezii,
Și crește-n băltoace amorul cel crud,
În cercuri ce dor și-n zadar se exclud
Trăiește un iar și moare un ci.
Judecata de Apoi
A frică geme-acest Palat
Înalt de peste nouă ceruri,
Ticsit de trupuri în rapeluri,
Căci trup pe trup s-au cățărat
Dinspre pământuri către ceruri,
Atunci când goarna a sunat,
Cei buni și cei în alte feluri.
În dans de-îmbrățișări perfide
Trimișii nopții șerpuiesc,
Și-n toată sala viermuiesc,
De-a rândul, trupuri nelichide,
Plebei cu nasul coroiat,
Ostași romani cu moace hâde,
Ce-n bolți degeaba au urcat,
Căci sus, tavanul e pictat,
Și nu îi vede, nu-i aude…
Izolare
Acum, când ceata de aezi
E sub eternele zăpezi,
Să traversăm pustii verbale
Prin iarna ce am pus la cale,
Iar focul sacru să ni-l stingă
Doar fulgii ce-au uitat să ningă.
Sclipească stelele polare
A fericită izolare!
Pătrate
Meschin se vede cerul în pătrate,
Pe undeva o fi și-un infinit,
Pătrate – toată viața-am ispășit,
Și orizonturi – doar pe jumătate,
Ți-oi construi o lume de cuvinte,
Căci fructul vieții în felii se taie,
Iar tinerețea curge în puhoaie
Și toate ce te miră îmi sunt sfinte…
Să nu-ți fie teamă
Când noaptea strecoară groaza-n desiş,
Să nu-ți fie teamă că luna e plină:
Tocmită-i de mine să vină furiş
Să-ți picteze pe ceruri Capela Sixtină.
Iar dacă vei vrea încercări mai puține
În lumea-ți de patimi şi pur florentină,
Chema-voi pe Dante să vină la tine
Să scrie din nou Comedia Divină.
Te aștept ca o fiară
Plouă mărunt, plouă inept,
Plouă-între noi și ziua de mâine,
Sub stoluri de cai bolnavi te aștept
Ud ca un câine.
Și-n noapte-ți pândesc gândul vulgar,
Te aștept ca o fiară sub mantia nopții
Să-mi afli și frica, să-mi afli și colții,
Lugubru amor sub un biet felinar,
Ce bine ar fi sa trăsnească din nou,
Ce bine ar fi să ningă și vara,
Ce chiciuri profunde luci-ne-vor seara,
Ce sumbru te strig, ce straniu ecou.
În A și în W
O să găsesc eu și hanul lui Bacovia
Și n-o să mai urlu în A și în U,
Ci în A și W,
Și o să mai pun doi de W de la mine,
Ba, îi dau pe toți,
La schimb cu P-ul,
Care e foarte licitat în vremurile astea,
Deși, fie vorba între noi,
F-ul așteaptă prin preajmă,
Dar… ce noroc,
A fost ucis printr-un OUG,
De acum ne putem vedea de amintiri,
Cine vrea viitor,
Să sune la linia verde
Sau să trimită dosarul în format electronic.
Rămâne să urlu în consoane noi,
Trebuie să fiu politically correct,
Că nu se știe
Când te trezești în cătușe,
Live,
Pe RTV.
Ce, ți-e frică?
Dumnezeu nu răspunde la telefon.
Dacă ți o dă cu ocupat
Nu e bine.
Care va să zică s a supărat pe tine.
E cazul să dai jos sacul
De 50 de kilograme
De pe umăr.
E cazul să îți pui palma povârniș
La ochi
Și să scrutezi zările.
În depărtare se aude un tren.
Nici nu ți-ai dat seama cât de aproape e gara,
Nu-i așa?
E acolo,
Te așteaptă,
Știe că ești pe target,
Vei veni,
Vei veni la mine,
Te așteaptă casa de bilete
Și peronul…
Ah, peronul,
Peronul pașilor celor care
Pleacă în altă parte…
Haide!
Îndrăznește!
Calcă și tu pe glorie
Și pe nemurire.
Ce,
Ți-e frică?
Munții promiși
Vom merge, cândva, împreună,
În munții promiși,
Pe care atârnă norii
Ninsorilor de aprilie.
Vom asculta fiecare fulg în parte
Și le vom consemna destinul
Într-o publicație cu apariție incertă
Și cu tiraj cât mai redus.
Țepii murilor răvășiți de dureri proprii
Se vor mira.
Vor încerca să ne înduplece
Să rămânem cât mai mult,
Bieții de ei,
Au impresia că liziera pădurii
Este infinitul
Și că o zgârietură este o mângâiere.
Dealurile încă își joacă simetria la tarabă,
Condamnate să caute umbrele
Generațiilor apuse.
Ce mai sunt ele acum,
Fără tine,
Dacă nu doar întâmplări telurice
Lipsite de noimă?
De ce crezi că te strigă,
Noapte de noapte,
Vântul albastru din zăvoi?
Exact, cel de vizavi de cimitir,
Da, el, merge vorba că a vrut să emigreze,
Să treacă înot Dunărea, pe la Severin,
Ba, chiar era să fie arestat
Pe motiv de întristare,
Au vrut să-l lege, să-l transforme
Într-un vânticel,
Pentru că apoi să-l coboare la rangul de boare…
Chiar și Retezatul refuză
Să mai fie văzut din depărtare.
Se zvonește că și-a topit anume zăpezile
Mai devreme.
A declarat clar și răspicat
Că vrea să se transforme într-un morman.
Dar noi vom merge acolo,
La el,
Într-un alt aprilie,
Să căutăm alte ninsori,
Să-l rugăm să mai trăiască
Măcar un pic…
Adevărat va învia!
Să vină Eminescu!
Să coboare din statui,
Să ne respire aerul,
Să candideze la funcția de român.
Nu știu dacă îl votez.
Sunt sătul de atâta romantism,
De somnoroase păsărele,
De flori albastre,
De Luceferi!
Suntem sătui de scrisori și răvașe,
De geneze și de boboteze.
Și, totuși, să vină Eminescu!
Să ne inspire
Aerul.
Să învieze Eminescu,
Blaga,
Arghezi,
Nichita.
Ia, să mai învieze și alții!
O lume de fierari
Baroasele fierarilor se aud pe la muchiile lumii
Cum izbesc sacadat în vise de fier…
Prefacă-se toate în lanțuri,
În lacăte,
În zăbrele…
Unii încă își mai pun straiele bune
Ca să se răcorească de văpaia cuptoarelor prin biserici rotunde,
Pe la nunți,
Dar uită că trăim într-o lume de fierari,
Iar fierarii sunt și ostași,
Ostași ai lanțurilor,
Ai lacătelor,
Ai zăbrelelor,
Iar pentru noi, gloabele cu vise de fier,
Ai potcoavelor…
Replica unei pietre
Sunteți căderi de-o clipă în abisuri
Și ridicări de-o zi pe-un piedestal,
Plutiți cu toții într-un vis dual,
Iar viața vă e poarta dintre visuri,
În nopți de zaț tânjiți la câte-o stea
Și descifrări bizare dați din mers,
Ca moartea coborâtă dintr-un vers
Cântat la ceas nocturn de-o cucuvea,
Degeaba vă-ndreptați spre sfinte porți,
Veți arde pân’ la os în marea vatră,
Vor trece secole să deveniți iar piatră,
Căci pietre suntem pân’ la urmă toți…
Sunt bulgării mei!
Nu călcați
Pe movila aceasta de pământ!
E parcela mea!
Sunt bulgării mei!
Îi păstrez pentru următoarea Revoluție
A Pământului,
Când voi fi știut că a mai trecut o zi,
Că a mai căzut o frunză,
Că încă un barbar a călcat cu cizmele
Pământul meu,
Bulgării mei,
Parcela mea
În care te-ai scufundat,
Într-o primăvară ploioasă,
Ca într-o mlaștină
Din care n-am mai putut să te salvez
Niciodată…
Veni-voi și eu
De unde să știu că stelele pier,
Degeaba te strig acum dintre lemne,
Un murmur teluric mă strigă din cer,
Un vânt ruginit îmi tot face semne,
Și nici nu mai știu de-n urma-ți de pas
Călcat apăsat prin colb de iluzii
Vreo umbră de foc din tine-a rămas
Sau vântul a dus nicăieri valul spuzii,
Degeaba începe și ziua aceasta,
Sub norii topiți e un gând fariseu,
La colțuri de drum ne așteaptă năpasta,
Veni-voi și eu, veni-voi și eu…
Erată pentru o după-amiază galbenă
Iubito,
Te aștept în diagonală,
In intersecția de la Muncii,
Voi traversa doar sâmbăta,
Când semafoarele vor fi pe intermitent,
In rest, vom rămâne fiecare pe țărmul lui,
Tu în sectorul 4,
Eu în sectorul 5,
Iar între noi va pluti poezia
Țevilor de eșapament,
La fel cum, pe vremuri, in Ostia,
Lecticile lui Nero despărțeau
Două lumi
Fundamental diferite.
Trosnesc negre trunchiuri
Asfaltul se rupe în scrâșnet de sănii,
La colțuri cerșesc scăpătate regine,
Vântul purtat de abstracte dihonii
Aruncă nebun cu crengi înspre mine,
Pe trotuar se alintă nuiele de sălcii,
Trosnesc negre trunchiuri uitate poveri,
O haită se-înfruptă din spumele hălcii,
Un corb melancolic visează la ieri,
Tu, dulce colină, spinare de lut,
Mai poartă și crucile celor rămași,
Deasupra pădurii e clopotul mut,
Sub turla de praf trec zeii trufași.
Schimbarea la față a vremii
Ce rumen și dulce e ultimul măr al omenirii!
De-ar fi și moartea la fel,
Alt gust ar avea fructul ivirii.
Ar avea iz de șoaptă…
Iar tu…
Tu nu te mai uita la mine ca la ultima poamă
Din copacul fermecat.
Va veni și pentru tine ploaia
Care-ți va întări tulpina suferințelor.
Ia-ți o toamnă colorată
Și învârtește-o
Ca pe o umbrelă.
Apoi, când visurile ți se vor evapora
La lumina caldă a soarelui speranțelor deșarte,
Voi fi acolo, sus,
Să te absorb…
Un semn dintr-o carte
Numai frunză să nu fii în ziua aceasta
Când toată turbarea s-a strâns într-un vânt,
Când tot ce-i plăpând este smuls din pământ,
Numai frunză să nu fi în ziua aceasta…
…să gonești pe trotuare,
Iar neviața din tine să fugă de moarte,
Ce bine-i să fii doar un semn dintr-o carte,
Ce rău e să fii un semn de-întrebare!
Axiomă
Cercuri aparent perfecte se plimbă pe orizontală.
Nu au vreo semnificație sau vreo funcție anume.
Depind doar de gravitație
Și din când în când sunt atrase unele de celelalte,
Sau se resping atunci când sunt nule pe la intersecții.
Se mai întâmplă și conjuncții periculoase.
Ori reuniuni de succes.
Când nu au loc unele de clelelalte
Intră în disjuncții nervoase.
Alteori devin concentrice și apoi se înmulțesc.
Ce ți-e și cu matematica asta!
Aduni, scazi,
Gândești, vorbești,
Împarți, multiplici,
Trăiești…
Ieșirea din matematică?
Răspuns: poezia.
În poezie și numai în poezie
Cercurile au suflet.
Ia te uită, încă o axiomă!
Ce ți-e și cu matematica asta!
Cerul tău…
(pentru tata)
Cerul tău nu-i atât de departe,
Mă ridic pe vârfuri și pot să-l ating,
Să-i sărut stelele, fiecare în parte,
Și-apoi, în zori de nesomn, să le sting.
Umbra ta îmi acoperă fruntea
În zile de vară cu ochii fierbinți,
Pe malul ce-și caută-n secetă puntea
Și apa în care arunc cu arginți.
Vocea ta încă tună-n furtuni,
Brăzdează văzduhul în rafale răzlețe,
Copilul din mine mai așteaptă minuni,
Copilul din mine mai vrea să învețe,
Cerul tău nu-i atât de departe,
Mă ridic pe vârfuri și pot să-l ating,
Pământul meu nu se teme de moarte,
Copacii se scutură-n raze și ning.
În gara Filiași
Sub un mal alungit de pământ suflecat,
În raze de seară orașul învie…
E viață, e moarte sub cerul pătat
De magie…
În lumina piezișă din basmul de seară
Se disting tot mai multe urme de pași,
Sunt urme de pași ce coboară spre gară,
Spre gara Filiași…
Sunt urme de pași și urme de daltă
Ștanțate-n peronul de mult centenar,
Trecutu-i ascuns sub peronul din haltă,
Ascuns în zadar…
Nimic nu mai este din lumea ce-a fost,
Oraru-i greșit, impiegatul mă minte,
Mai miroase a fugă și-a plecări fără rost
Doar șina fierbinte…
E timpul să ne bucurăm de ce va fi
Victoriile ce le-am tras la sorți sunt nule,
Și visele, și templele de humă,
Iar viața asta nu-i decât o spumă,
Un lanț perfid de-atomi și molecule.
Sub cruce ne plecăm de când ne naștem,
E timpul să ne bucurăm de ce va fi,
Ne-așteaptă universul să-l cunoaștem
Și-apoi o cruce gri.
Mi-aduc aminte
Mi-aduc aminte ploaia ca o pânză,
Căzuse din salcâmi ultima frunză,
Mă-nconjurai timid în cercuri-cercuri,
Și nu era o marți, era o miercuri,
Și-n pas nesigur de elevă studioasă
Mă preumblai cu o privire curioasă…
Suntem iubiri căzute dintre aștri,
Doar tu și luna de pe cer,
Doar eu și ochii tăi albaștri,
Doar ei și tot ce-i efemer…
Oglinda
Privește atent în oglinda de sus!
Baloane de abur dansează pe cer…
Te uită cum vin înspre Est din Apus
Și-n jocuri ciudate tot apar și iar pier…
Privește în sus și întreabă-te dacă
În cele ce suntem mai este vreun rost…
În jocul acesta se vine, se pleacă,
Ce este, a fost…
Ursire
Ce constelații, oare, te-au ursit,
Și-n dar ți-au dat privirea sclipitoare,
Și-n fiecare buclă câte-un soare,
Și-n fiecare gest un infinit?
Ce creastă de pe munte te-a ferit
De scalpuri mici ce-alunecă-n eresuri,
Paiațele cu moațe și cu dresuri
Ce vând mândrii pe bețe de chibrit?
Coboară
Să te gândești din când în când la mine,
Coboară câteodată dintre sori
Să-înmiresmezi a pace și a bine
Toți pomii ce-au cules în mai ninsori.
Ce-ai mai făcut, ai învățat zburarea?
Căci jos, aici, iubirile-s doar stânci,
Credința? A-împietrit-o remușcarea,
Iar rănile pieirii-s tot adânci…
Ce-i viața?
Ce-i viața dacă nu un geamantan,
Un tren târziu, un moft și-o haltă rece,
Nimicul greu spre șine te petrece,
În față gri, în spate un ocean,
Ce-i viața dacă nu un geamantan,
Un braț de haine puse laolaltă,
Un tren târziu și bolta cea înaltă,
În față gri, în spate un ocean.
A tunat de sfântul Ilie
A tunat de sfântul Ilie,
Nu mai am pentru noi nicio scuză,
Nu-ți place nici ție, nu-mi place nici mie,
Dar dacă mă chemi îndărăt, atunci, fie,
Repar toată bezna cu-un fasung și-o duză.
Și alții mai știu să repare un bec,
Și alții și-au dat mândria-n chirie,
Nici pâinea prea moale, nici vinul prea sec
Nu pot să mă facă în noapte să plec,
Nici tunetul cald de sfântul Ilie.
M-așteaptă în port o scoică și-o navă,
Vaporul acesta mă vrea cu simbrie,
E zbucium în noi sau marea-i bolnavă,
E țărmul departe sau stăm pe-o epavă,
Răspunsul îl știe doar bunul Ilie.
Fata de la magazinul rural
Ninge cu resturi de rămășițe,
Oamenii au plecat la plimbare în dricuri,
Departe, turla bisericii,
Și mai departe, tu,
Mă mai bucură doar
Lutul lipit de streșinile casei
Și fata de la magazinul rural,
Ce eșec ar fi să pierd
Și de data asta,
Sună îngrijorător,
Sună a optezcist care a primit de la partid
Un apartament pe strada Icoanei
Fără să-și fi făcut măcar o dată vreo cruce.
Ultima constelație
Prin holurile Gării de Apoi,
Proscrișii stau degeaba pe la cozi,
Biletele s-au terminat de joi,
E doar un teatru ieftin cu irozi,
Înspre peronul unduit se iscă
Un dor de ducă din arsuri de șine,
Încolonați în ginți alene mișcă
Cei inculpați de legile divine,
În stație mai e doar un marfar,
De altă constelație-i târziu,
Nici soarta nu mai vrea s-o joci la zar,
Ne-așteaptă veșnicia din pustiu.
În loc de ferpar
După-amiezele ciripesc fragile pe după draperii,
Umbrele resemnării se alungesc tot mai mult,
Se simte iz de templu prăbușit,
Până și atmosfera tușește
În galbenul acesta înecăcios de seară,
Catastrofele au renunțat si ele la dramă,
Și-au scos măștile,
Au retrogradat la stadiu de vești proaste,
Uite cum nu mai meriți nici măcar un ferpar
Pe hârtia asta bio…
Replica unei stafii
Nu mă vedeți,
Dar sunt aici,
La muchiile conștiinței,
La muchiile intersecțiilor de priviri,
Retras în unghiul mort al repulsiei,
Respirând duhoarea acestei materii,
Care toacă
Și toacă
Și toacă…
Ecourile tac
Mă preumblam albastru și apatic,
Prin parcul străjuit de amăgiri,
Când, de pe margini, spini cu amintiri
M-au agățat să-mi spună: Ești sălbatic!
Le-am spus că văd sclipiri în orice verde
Și vâlvătăi în orișice copac,
Că, în sfârșit, ecourile tac,
Iar spinii vor de fel să mă demierde,
Că pot să zbor când vreau până la stele,
O pasăre mă poartă ilicit,
Că nu mai simt nici lama de cuțit
Ce-a ruginit înfiptă în prăsele.
Ianuarie lung
Ianuarie lung,
Să vină și Freud, să vină și Jung,
Aduceți-mi grabnic cămașa de forță,
Să ardă spitalul corupt ca o torță,
Mă bucură iarna și focu-i diliu,
Mi-e dor să ascult alergând prin pustiu
Oftatu-ți prelung,
Ianuarie lung,
Să vină și Freud, să vină și Jung…
E prea târziu. N-ai voie
Când iarna mă pețește cu furii tenebroase,
Îmi plâng inflorescența în muguri de angoase.
Atunci apari, iubito, nălucă peste miriști,
Și-ncet să-mi cureți trunchiul de rele și neliniști.
Miroase iarna asta a chiciură și-a vină,
Întreabă prin biserici de am primit vreun semn,
Îți vor răspunde merii cu lacrimi de rășină,
Ițite-n răni săpate în pântece de lemn.
E prea târziu. N-ai voie să te mai uiți în urmă,
Vom crește solitari la margine de veac,
Iar dacă mieii fricii te-ademenesc în turmă,
Tu să le spui, iubito, că frica n-are leac.
Șterge-ți zâmbetul…
… cel fals de pe buze!
Ai ceva să ne zici?
Ești un biet rătăcit dus de-o ceată de muze
Cu o cruce în față, în pocnet de bici…
Nu mai râde!
Îți iese pe-afară tristețea ce-o simți,
Și scâșnirea din dinți!
Deci…
… șterge-ți rânjetul fals de pe buze,
Să râzi e-n zadar
În orele astea bizare, confuze…
De-aș putea să le număr să văd cât mai este
Din teatrul acesta cumplit de hilar,
Din toată această amară poveste…
Mascarada
De când pe la mascarade
Cu dorinți de sindrofii
Pescuiesc cu false nade,
Ploșnițele cu simbrii,
Argintate halebarde –
De le pică-n gură rouă –
Taie virgulele-n două,
Vorbe seci, tacâmuri fine,
Uite-l cât de bine-i stă
În cravata-i cu buline,
Însă de apuci să-l vezi
Povârniș se pune frunza,
Nu mai mişcă prin livezi
Nici păianjenul, nici pânza,
Uite-i și prințesa, vine,
Din pantofi o-înalță cuie,
Chiar și Ceres se cuvine
Ca pe vârfuri să se suie,
Dar duduia e înaltă,
Iar ea știe ce-i feng-shuiul,
Se-îmbrâncește și se saltă
De copan să-apuce puiul.
Prizonierat
Din frigul gri și ploaia austeră
Ți-am pregătit o toamnă ca-n povești,
O alta poză-n care să zâmbești
Și-o ramă să te țină prizonieră,
Prin gardul putred lemnul parcă plânge,
Iar picăturile ce șiroiesc perechi,
Zdrobite violent în țigle vechi,
Sunt zalele din lanțul ce te strânge,
Spre cer se-înalță templul nelumesc
Din vasul ce s-a spart pe caldarâm,
De-ar fi și podul șubred să dărâm,
De-ar fi și cursul apei să-l opresc.
Nelumești epoleți
Sub nouri crescuți peste umeri de munți –
Țâfnoși, nelumești epoleți,
Se gudură iarna în fulgi peste frunți –
Zăpada-i un moft de esteţi –
Și oricât de tare e gheața, nefasta,
Și orice reproș mai aveți,
Ma închid între culmi ca-între patru pereţi
Și mă îmbăt cu ninsoarea aceasta!
Când moare o viață…
Când moare o viață
Se naște o moarte,
La fel ca și strofa
Ucisă-ntr o carte:
Se naște o moarte
Și moare o carte.
Se naște o moarte,
O moarte e-n viață,
La fel cum și versul
Deșiră o ață:
Când moare o moarte
Se naște o viață.
De filele vechi se agață
Bietul poet când se-îngroapă o carte,
Ce lucru nedemn,
E iarăși un semn:
Când moare o viață
Se naște o moarte.
Ultima ninsoare
Pluteau rămășițe de suflete albe,
Ningea cu tristețe sau era bucurie,
Îngeri cădeau cu tălpile calde,
Un clopot bătea liniștit a vecie.
Orașul-și scălda trupul în fum,
În confuzia albă siluete mureau,
Statuile erau mai albastre de-acum,
Sub priveghiul ninsorii de ceară plângeau.
Era o tăcere de fulgi, înghețată,
Ningea ca într-una din acele duminici
Când iubita dansa în alb, însetată,
Iar fulgii cădeau euforici sau silnici.
Matmatica fluidelor
Te aștept să vedem prima ninsoare!
Să vii neapărat, am bilete la matineu,
Pe al meu l-am luat la jumătate de preț,
Căci vânzătoarea, naivă,
M-a crezut pe cuvânt,
Sunt un copil, doamnă,
I-am spus,
Așa o fi, mi-a răspuns,
Dar prima ninsoare e interzisă minorilor,
Vreau să învăț, am rugat-o,
O să vin însoțit,
Promit solemn să închid ochii
Atunci când lapovița se va transforma în ninsoare,
De unde știi tu de lapoviță,
M-a intrebat ea,
Doamne, ce școală se face în ziua de azi,
Pe vremea mea nu vedeai prima ninsoare decât daca erai premiant,
Iar lapovița, doar dupa căsătorie,
Altfel te mulțumeai cu apa de ploaie,
Și erau mulți care făceau asta,
E cam sălcie, dar ține de sete,
Bine, uite, îți dau bilet la preț redus,
Dar să știi, copile, că nu e bine ce faci,
Ești înca prea fraged,
O sa verși lacrimi amare în prima zi cu soare,
Ești prea inocent să întelegi fizica fluidelor
Sau matematica efemerului,
Acestea sunt științe exacte,
Dar nu mi-a păsat, i-am multumit vânzătoarei
Și-am luat biletul la preț redus,
Iar ție ți-am luat bilet întreg,
Așa că va trebui să mă însoțești la prima ninsoare,
Pentru că sunt prea inocent
Pentru matematica efemerului…
De mă mai bântui
De mă mai bântui noaptea printre vise,
Și mă privești pe-ascuns cu ochi de sfinx,
Să știi că bați la porți etern închise,
E tot mai frig, iar crestele mi-au nins,
Am auzit că te-au legat cu nuntă,
Doar plânsul să-ți mai podidească geana,
În nopți de aur te visam o sfântă
Și-n zori de zi îți veneram icoana,
Acum, când piere părul de pe frunți,
Tristețile ți se citesc pe chip,
Încă mai crezi că visul leagă punți
Închisă în castele de nisip.
Urme de pași
lui Cornel Brahaș
Pe dealul de meri ce-și curmă urcușul
Se-nalță în stihuri jalbe spre zei,
Sunt cei ce-s grăbiți să afle răspunsul
La poarta etern încuiată de cei
Ce deșiră iluzii și inimi cu fusul.
Ce ai fost, ce n-ai fost, ce-a rămas din rămași,
De ce UNUL împarte și alții primesc
În jocul acesta cu dame și ași,
De ce GLONȚUL acela auriu și firesc
A lăsat dintr-un vuiet doar urme de pași…
De ce OCHII ascunși sunt plânși și acum,
De ce MUȚII de-acasă în gând mai vorbesc
Cu urna tăcută și plină de scrum
Și în nopți nesfârșite felinare păzesc
Ca să știi unde calci, ca să știi unde-i drum…
Fata din Est
Un gând se înalță din pântec de munte
Iar dorul i-l cântă un clopot din turn,
În opturi dansează trei iele oculte,
La ceruri se roagă un rob taciturn,
E suflul de gheață al Fetei din Est,
E cântul spre cei ce tânjesc nemurirea
Și frunțile late de boltă-și izbesc
Și-n căderi păcătoase tot așteaptă ivirea,
Dar gândul acesta înalt și firesc
Descântă eretic pe veci propășirea,
Fantoma aceasta-i a Fetei din Est,
E teama ce-ngheață de-a pururi zâmbirea.
Vino
Zac de o săptamână într-un lung delir,
Iubito, vino și mai adu-mi prafuri,
În lumea asta plină de moravuri
Și hai să ducem un cadavru-n cimitir.
Extaz și ploaie să găsim în noapte,
Să ai la tine un satâr și-o sapă,
În ploaia rece să târâm spre groapă
Cadavrul țeapăn, țipete și șoapte.
Sinucidere în oraș!
Un pescăruș s-a aruncat de la etaj
Fără să lase vreun bilet femelei.
„Nu te cred în stare”, i-ar fi zis ea,
Dar nimeni nu îi poate confirma reacția.
Vecinii s-au jurat că era
Sătul de atâta miez de pâine,
Că ar fi jinduit la coaste de porc,
În timp ce legistul a constatat cu regret decesul,
Apoi a plecat la o nuntă,
Căci o verișoară de-a doua
Se mărita cu un verișor de-al treilea.
Psihologul poliției,
Venit în grabă de la parastasul unei mătuși
De la care aștepta o moștenire,
A concluzionat, spre nemulțumirea localncilor,
Că biata pasăre a decedat din lipsă de orizont.
Dar un copil i-a desenat conturul pe trotuar
Și toți au fost mulțumiți.
Și de atunci au trăit,
Și vor tot trăi,
Până la adânci bătrâneți.
Totemuri și statui
Slăvită fie fruntea sleită de-încleștări,
Ce rece e ecoul ce sună de milenii
Și mestecă în gol, prin idoli și frustrări,
Predispoziții stranii spre jertfe și vedenii,
Închis cu lacăt fie orgoliul translucid,
Deschiderea obtuză spre spusa orișicui
A celor ce visează salvarea prin perfid
Și-și făuresc zadarnic totemuri și statui,
Ascunsă pe vecie e taina nemuririi,
Chiar dacă păpușarul întinde câte-un fir,
În moarte și-ntuneric e clipa dezrobirii,
Căci viața-i doar o goană spre falsul elixir.
Cheia
Să ne ascundem în unghiuri obtuze.
Nu te strânge și pe tine spațiul cu ușa
De atâta infinit?
Eu nu pot să mai înteleg acest timp
De când ai luat cu tine constanta universală,
Cheia universului
Meu,
Asa ca prefer singuratatea detinutului
Captiv într-un triunghi,
Privind cu mirare spre axiomele atârnate de pereții celulei,
Cautând răspunsuri prin spatele lor.
E mai matematic așa,
Iar prin saloane asta dă bine.
Și tocmai acum,
Când credeam că stiu totul,
Un alt fluture a dat din aripi,
Pe undeva prin Pampas,
Iar cârligele și lanțurile vechii mașinării
Au pornit să toace și să mestece oase.
Plângere
Du-mă, vântule, de-aici,
Să te-aud prin văi cum strigi,
De părinți și de bunici!
Să ne-audă cum tânjim
Cei de jos, din țintirim,
Să asculte vijelia
Dușii ce îngroașă glia.
Du-mă, vântule, spre zei,
Să-mi vărs plânsul printre ei,
Și-apoi du-mă printre cruci
Dorul negru să-mi usuci,
S-ascult șoapte din pămant
Și pe ai mei sa îi descânt,
Iar din temnița cea grea
Vreau s-aud doar plângerea,
Să mă-ncerce vremuri grele,
Și să mă-nfășor cu ele.
Și de răuri sfâșâiat
Du-mă, vântule, în sat,
Lacrimile să îmi curgă,
Dorurile să m-ajungă,
Dorurile celor duși,
Celor duși, celor apuși…
Curba aceea…
… care unește doar puncte de legătură non-estetice
Care-și intuiește menirea
Descoperită de cei care și-au luat diploma în Managementul Capetelor Pline de Iluzii
A x pătrat plus b x plus c egal zero
Două necunoscute…
Ce poate fi atât de greu?
Scoți Delta
Și ți se dă Marea!
Prolog la epilog
Poezia a murit
Stârpită de mizeria materiei,
La ce v-ați așteptat?
Ea toacă,
Ea ne mestecă
Într-un pahar cu lapte.
Cine mai suntem noi?
Poezie zici?
Stai jos!
Acum poezia este celulară,
Pneumologică.
Ce nu înțelegi?
Nu mai căuta sensuri metafizice!
Aruncă volumul lui Nae Ionescu,
Aruncă-l și pe Kant.
Vorbește degrabă cu pila ta de la spital,
Mituiește-o c-un pachet de Kent,
Din ăla cu castel,
Ca pe vremuri…
Cândva se murea din onoare,
Din neatenție,
Din grabă,
Din dragoste.
Azi, dacă ai un pic de noroc, poți muri ventilat.
Cam atât despre poezie.
Ce-ar mai fi scris Rimbaud
Sau Baudelaire
Dacă ar fi stat în izolare?
Când apari
De vei scăpa vreodată din lutul de-amintiri
Ce-n chinuri infinite își rumegă de-a valma
Și urletul pieirii, și marile iubiri,
Desprinde-te spre viață și-apoi întinde-mi palma,
Îți voi feri cărarea de frig și de-amăgiri,
Iar de va fi să vină și clipa decontării,
Când munții și pământul ofranda ne-o vor cere,
Ne vom ascunde-n grabă sub falia uitării,
Să ne trăim sfârșitul în tihnă și-n tăcere…
A patra lună
Pervazul cântă-n ropot de cinel,
Să ne unim din nou sub cer de cute
Și-un ceas defect să numere minute,
Căci podul de la râu s-a dus și el,
Așa că spune-mi vrute și nevrute
În camera aceasta de motel.
Vom respira pe rând esență tare
Și-un câine o să latre-n întuneric,
Sub ploaia de scântei din lampadare.
Spaima cercului de foc
Dintr-o beznă sacră vine
Și se-întinde spaima mută,
Și-într-un cerc pe toți ne ține,
În rotirea-i revolută.
Ceasul, o mașinărie,
Acele la loc le-întoarce,
Te așteaptă la chindie
Ursitoare vechi și parce.
Dar-ar iar cu vin, cu pește,
Cu bălmoaje, să distrugă
Cercul magic ce-învârtește
Lumea ca o centrifugă,
Dă în bobi și dă descântec,
De ghioc și de noroc,
Scoate-i prostului din pântec
Spaima cercului de foc!
Cei rămași
Armuri de-aramă-n zare ruginesc,
Învinșii se întorc spre casă,
Biserici roșii de metal vestesc
Vuiri de patrafir și carne arsă,
Oștirile alunecă în purgatoriu,
E prea târziu s-ajungă la cetate,
Eternul a căzut în provizoriu
Iar clipa speră la eternitate,
Rămașii pun la cale mari trădări,
De cei căzuți în luptă au uitat,
Fantome rătăcesc pe vechi cărări,
Le-așteaptă secole de-ngenuncheat.
Ultima dorință
Să îmi aduceți iarna înapoi!
Sătul sunt de-încălziri și stări lichide,
De întrebări concrete și de noi,
De curgeri și de primăveri livide,
Rămână cețurile spre a fi
Un paravan de chipuri desuete,
Doar după urme din zăpezi ne-om ști,
Ne-om recunoaște după siluete,
Un vânt din nord de-o fi să ducă zvonul,
Să se pronunțe, în sfârșit, menirea,
Să tragem peste primăveri oblonul,
Rămână albul pur nemărginirea!
Strop de ghinion
Să vină toamna, să se-întoarcă morții,
Și-n nepăsarea ei să-mi lase semn,
Din suflu-i gri și galbenul nedemn
Să șlefuiască iar rugina porții,
Să vină toamna, să se-întoarcă morții,
În fiecare frunză e-un destin
Și-un strop de dor în cănile cu vin,
Și-un strop de ghinion în cupa sorții,
Să vină toamna, să se-întoarcă morții,
Ținându-se de mâini perechi-perechi,
Văpăi din candele și doruri vechi
Să ardă toamna, să-încălzească morții.
Șoapta vechiului ecou
Când liliacul va-înflori din nou
Să închidă-ntr-un buchet de flori durerea,
Tu rupe-un vrej ca să-ti oprești căderea,
Și mergi pe urma vechiului ecou,
Căci… liliacul va înflori din nou,
Chiar dacă moartea rece-ti dă tarcoale,
Să calci cu talpa peste țărna moale,
Ascultă șoapta vechiului ecou…
Tu, cel ce cauți
Tu, cel ce cauți prin păduri lumină,
Oprește-ți pasul și uimirea când
Un vânt ciudat se va stârni în crâng,
Să scuture frunzișul plin de vină.
Apleacă-te peste covorul rânced,
Îți va foșni a melci și-a parastase,
De îl întrebi în urmă ce-o să lase,
Îți va răspunde din adânc un scâncet.
Ferește-te de pânze și de tină,
Și mergi spre oameni, nu privi-napoi,
Ci du-te-n lume să trăiești în doi,
Și nu mai căuta-n păduri lumină.
Mirare
Ce-aș mai putea visa acum,
Când totul pare că-i visat?
De-ar fi-ntr-o zi să plec la drum,
Alt cal înaripat
N-aș mai găsi. O știi și tu.
Deci nu.
Nu pot să plec, căci clipa nu-i o miză,
Și chiar și-acum, când încă dormi,
Din respirarea-ți blândă ca o briză
Uimire torni…
Un moft de esteți
Degeaba ne facem în viață statui,
Când azi Carul Mare e plin de ologi,
O șansă în viață avem – ai să spui,
Și-atunci ai să vrei să te rogi,
Și n-ai cui,
Și-atunci ai să vrei să te-îmbeți,
Și n-ai cum,
Căci viața-i un moft de esteți,
E un fum,
Și-atunci o să vrei să ajungi pân’ la stele,
Să ceri, biet biped, răspuns de la ele.
Prin orășelul din sud-est
Prin orășelul din sud-est
Să rătăcim ca doi copii,
Celest
Și îmbătați de gri,
În ritm funest,
Dar încă vii,
Pe străzi uitate – să uităm,
Când am venit, unde plecăm,
Și-apoi, prin parcul tras la sorți,
Să contemplăm statui de morți
Ce și-au pierdut demult reperul,
Și-atunci să ne apese cerul,
Să-adulmecăm pământ jilav
Și printre pocnete de bici
Să ocolim un cal bolnav,
Și-n prag de noapte să-mi explici
Ce ne-a unit, ce ne desparte,
De ce aici,
De ce departe…
Ar fi mai frig…
Încă mai cad prin vis ninsori albastre,
Să emigrăm în nord doar eu cu tine,
Ar fi mai frig, însă ar fi mai bine,
Ar fi zenitul libertății noastre,
E foarte simplu, goală e cărarea,
De frigul arctic tot mai mulți se tem,
E oare viața un blestem suprem,
Iar iarna poate fi eliberarea?
Ne vom întoarce înapoi în sud
Când vița se va-ntinde pe araci,
Vom scutura în doi un câmp de maci,
Ne vom picta peretii-n verde crud.
Materia
Materia asta ne mestecă fără-ncetare,
Încet ne digeră stomacul acestui incest,
Iluzii persistă, concluzii îi cer îndurare,
Când forma și rostul se schimbă cu fiece gest,
Materia asta poartă căciulă de fetru
Și-și scurge cleioasă atomii din mir,
Mai aproape o crezi, mai departe-i un metru,
Ți-e mamă, ți-e casă și apoi cimitir,
Pereții din jur au frisoane, privește,
În pântece moi reciclează destine,
Un etern clopotar zidirea vestește,
Materiei ăsteia îi curgem prin vine.
Gând de vară
În ochiul apei dulci, cu capete ogive,
Se oglindește preajma în unduiri lascive.
Pe margini trestii-nalte, cu amintiri fugare,
Își împletesc destine cu demnă tremurare.
Sunt zeci de fluturi mov corăbieri de lotuși,
Și norii par mai joși, – și cât de sus sunt totuși –
Văd sălcii aplecate ce apa o sărută
În cercuri ce sfidează rigoarea absolută,
Un stol de păsări alb, ce-i înșirat pe-o ață,
A decolat strident spre miriștea din față,
De peste păpuriș se-arată lighioane
Spre cerul ce-i pictat cu chipuri de icoane,
Ascunși la firul ierbii, cosașii nepereche
Își plâng singurătatea pe-o melodie veche,
Doar soarele de sus ce scapără amnar
Privește sceptic larma cu un surâs amar
Altă fantomă
Plouă din nou la burlanul vechi
Pe care au plâns atâtea și atâtea furtuni
Și nu mai e mult până când
Din prag mă va privi o altă fantomă,
A altui trecut,
A altei ploi,
Cu zâmbetul neputinței sculptat pe față
Încă din seara în care am uitat să ne spunem adio.
Meșterii vor ciopli din nou.
Simt asta,
Simt cum fagul a căzut deja sub atacul drujbei,
Aud camionul, văd cioclii, văd…
Cât de complicat e să transformi viața în moarte!
Cât de simplu era altădată…
Sunt un pârâu
Sunt un pârâu ce poartă-n aval taine nespuse,
Mă adap ca un bulb din oftatul zăpezii,
Şerpuiesc printre brazi şi pietre supuse,
Iar curgerea-mi lină o râvnesc toți aezii.
În nopțile rele mă-îmbăt cu răşină,
Iar cerbii mă-întreabă ce e ziua de ieri,
Le răspund şipotind cu scânteia-mi senină
Şi mă sting spre vărsare sleit de puteri.
Un glonț cenușiu
Sunt cel ce apasă trăgaciul zâmbind!
Sunt expert în iubire și-n domeniul balistic,
În veacul acesta stupid de artistic,
În ținta mea mare aș vrea să-i cuprind
Pe ce-i ce-o apucă pe căi netezite.
Vânez doar lichele și moace hlizite
Și-s mulți pretendenți ce frica mi-o știu:
Mereu port pe țeavă un glonț cenușiu!
Prevestiri
De-aș ști stejari înalți ce vânturi sorb,
Ce liberi sunt departe de desiș,
Cât verde din câmpii au în frunziș,
M-aș transforma îndată într-un corb,
Să-mi bat aripa peste-ntreaga lume,
Să o vestesc mereu de cele bune,
Cu glas furat din șoapta unui foșnet
Și-un clipocit din luciul unui tău,
Și doar de m-o trezi din vis un trăznet,
Voi fi știut c-am prevestit de rău.
Ascuțimea penei
Și dacă viața-ar fi un zvon,
Din cele ce ne sunt predate
De gulerele apretate
Ce vând permise de bonton,
Le-aș râde-n veci imacularea,
Și rânjetul de iarmaroc,
Răscumpărat dintr-un talcioc,
De dimpreună cu paloarea,
Voi, ce-ați prădat lumina scenei,
Și v-ați dedat la jonglerii,
S-aveți blestemul de-a fugi
Etern, de ascuțimea penei!
Vodevil
E clipa ce mă toacă în felii
Și-n Infinit abia se ține trează?
Căci pe retină mi se derulează
Alt vodevil în fiecare zi,
Alți pași de domni, alți pași de bidivii,
Alți ochi flămânzi de știri
Mă devoalează,
Alți mielușei cu coarne și alți zbiri,
Alți oratori ad-hoc mă arestează…
Dimineața
Dimineața aceasta bate ca o inimă de copil,
Ce cadență, ce forță e-n tic-tac-u-i subtil,
Dimineața aceasta năvălește cu petale mocnite din cenușă de noapte,
Cu raze de roșu izbește-n mistere silabe și soapte,
Dimineața aceasta se desface ca o coajă de ou de planetă
Și sunete tainice-o cheamă spre amiaza concretă,
Dimineața aceasta e-un abur miraculos de cafea,
Treziți-vă-n grabă să cereți o ceașcă din ea,
Dimineața aceasta e ca un polen risipit de un vânt neștiut tot mai sus și mai sus…
Ce păcat! Dimineața aceasta a plecat spre apus…
Matinală
Când totu-i garnisit cu solzi de pește,
Iar diminețile sunt numai spini și drugi,
Dă-ți masca jos, ridică-te și fugi,
Oprește-te-n bodegă și iubește!
Te-am cunoscut pe teritoriul tău,
În crâșma cu pereți de mucava,
De-atunci am vrut să fii iubita mea,
Cu tine-am vrut de-atunci să-mi fie rău.
Să ne-îmbătăm din vodca de aseară,
Să ne-amețească aburi din trecut,
Să-împachetăm la loc ce-i desfăcut,
De ne-o lovi melancolia iară.
Trecută-i vremea…
…trecute-s zilele acelea cu schimbări,
Când m-ascundeam în spatele unei țigări,
Iar tu jucai în rolul „de-a timida“,
Și grațios notai formaldehida
În orele urâte de chimie,
Când eu sorbeam din halbe-n berărie…
Trecută-i vremea…
Cu parcuri și alei știrbite,
Când îmi spuneai abia șoptit „Iubite“,
Și-apoi ne rătăceam pe-o insuliță,
Te sărutam, iar tu-mi spuneai: „Ești fiță“,
Mi-aduc aminte, mi-ai căzut la piept,
Și m-ai rugat în lacrimi să te-aștept,
Eu ți-am jurat pe loc: „Așa va fi“,
Însă te-am așteptat numai o zi.
Balada unui mărăcine
Visare lungă și mireasmă de alcov,
Iubito, trage-n grabă jaluzeaua,
S-avem vecini tavanul și podeaua,
Și dintre spini să te iubesc în mov.
O să-ți trimit arcașii cei rebeli,
Săgeți în suflet noaptea vreau să simți,
De crezi că ne e bine, doar te minți,
De crezi că ne e rău, doar te înșeli.
(Andrei Pospai)