Categorii
Povești, basme și povestiri pentru copii

Poveste cu oi, de Tudor Arghezi

Poveste cu oi, de Tudor Arghezi

— Vezi cele mai frumoase poezii pentru copii —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
— Vezi toate poeziile lui Tudor Arghezi —

Mic comentariu /rezumat: Tudor Arghezi, o povestire din volumul „Cartea cu jucării” (1931). Textul debutează cu o introducere meșteșugită cu mare har de autor.

Ascultătorii sunt chiar copiii lui Arghezi: fiul Baruțiu și fiica Mițura, cărora le sunt surprinde reacțiile din momentul narațiunii. Dialogurile acțiunii se împletesc cu cele ale povesitorului, care privește acest tablou din punct de vedere psihologic, într-un text care curge, într-un firesc arghezian, spre deznodământ: copiii adorm buștean visând continuarea povestirii.

Vă invităm, în continuare, să citiți textul integral. Lectură plăcută!

Poveste cu oi

Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sunt mai simţitori la vorbe decât la fapte, plăcându-le, mai mult decât faptele făcute, faptele povestite. Şi, dacă povestea miroase a minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea şi atunci le place mult; de unde un scriitor scoate învăţul că închipuirea e mai adevărată decât adevărul şi că viaţa trebuie răscolită, ca să fie scrisă pe placul cititorului mare şi al ascultătorului mic.
Cu o povestire izbutim şi noi să astâmpărăm rânduiala copiilor răzvrătită. La strigătul: „Staţi că vă spui povestea cu racii“ – toate uneltele de joacă sunt părăsite. Nicio păpuşă nu-i place fetiţei, ca un rac spus şi spilcuit cu suliman din gând şi nicio maşină nu mai duce gândul băiatului ca o visare.
Fata se urcă pe masă şi se culcă pe ea, ascultând de aproape desfăşurarea lucrului scornit pe loc şi care cu o clipă mai devreme nici nu se pomenea. Baruţu e vesel. Miţura fixează în spaţiu mişcarea icoanelor atârnate de cuvinte, nu le aprobă, nu le dezaprobă, le judecă şi le strecoară în priceperi, şi câteodată face o legătură frumoasă între două momente depărtate sau între două cioburi de idee. Ochii ei sunt absorbiţi în lumea stelelor, cu care încep să semene, scânteietori şi nemişcaţi.
Baruţu se bucură de înfăţişarea de pe dinafară şi de îmbucarea pe feţe a bucăţilor, din care se înjgheabă povestirea. El nu munceşte; măsoară şi încadrează şi-i place luciul vorbelor, ca un lac proaspăt, întins cu pensula moale pe un ciob. El stă pe scaun ceasuri întregi, participând cu o pâlpâire înceată la licărirea lucrurilor, în care se uită ca într-o vitrină. Neastâmpărul lui se linişteşte îndată ce începe povestirea şi, pe scăunelul lui, Baruţu se face băiatul cel mai ascultător.

Ieri s-a făcut după-masă povestea unui măgar, care avea de tovarăş o pisică. Pisica aducea măgarului tot ce trebuia pentru o căsnicie de gospodină şi măgarul a trăit ca un boier leneş, o grămadă de ani, până ce, din senin, şi poate că şi din pricina vârstei, pisica s-a îmbolnăvit…
Copiii n-au voit să ştie cum se împăca un măgar cu o mâţă şi unde şedea tânăra pereche, în proprietate sau cu chirie într-un apartament. Îmbolnăvirea pisicii li s-a părut firească. I-a făcut să râdă amănuntul că pisica zăcea subt o plapumă de păpuşă şi că îşi culcase durerea de cap, înfăşurată într-o basma cu dantelă, pe o perină de puf, brodată cu numele ei şi purtând un fluture într-o fereastră, tăiată cu foarfeca în faţa de olandă subţire.
Pisica tuşea puţin, şi, slăbindu-i vederile, n-avea ochelari ca să citească.
— Destul te-am ţinut eu pe tine, a zis oftând pisica. E rândul tău să umbli şi să aduci.
— Natural!
au adăugat copiii, mişcaţi de boala pisicii şi convinşi de sprijinul pe care trebuie să şi-l dea prietenii şi fraţii.
— Şi, după ce a spus aşa, ce a făcut măgarul? întreabă Baruţu, cu rostirea lui din gâtlej, unde mama i-a pus, ca la muzică, o zbârnâitoare.
— Ce să facă? A ieşit din casă fără niciun gând desluşit, dar a nimerit la un baci bătrân, care sufla în fluier în mijlocul oilor fermecate.
— Sunt sărac şi amărât – a zis măgarul – că mi-e familia bolnavă. Nu râde de mine, am spus adevărat: am şi eu o familie. Eu sunt capul familiei şi familia e pisica.
— Şi vrei să nu râd încă o dată? zise baciul. Cine a mai văzut măgar şi pisică făcuţi să se înţeleagă? Haide! fii serios, măgarule, şi treci între oile mele, că tot s-a pierdut măgarul meu.
— Nu pot, că mă aşteaptă pisica să-i duc de mâncare.
— Să nu mai răspunzi, că te cotonogesc, zise baciul. Vezi bâta asta? Numaidecât ţi-o culc pe spinare de câteva ori.
Copiii, tulburaţi de întorsătură, scrutară când ochii lui tătuţu, care asculta şi el, foarte supărat şi el pe cioban, când ochii maicii, care făcea povestea, scărpinând câteodată capul fetiţei, în părul căreia, castaniu, îşi strecurase un deget a mângâiere.
— Staţi să vedeţi ce s-a întâmplat! zise măicuţa, asigurând astfel auditorul că tot răul spre bine este. Întâi, măgarul, care se gândea numai la pisică, fu silit să se supuie, şi baciul, pornind cu turmele din loc, pe păşuni, i-a împovărat spinarea cu toate câte trebuiau duse de cineva şi cu merindea unchiaşului.

​ Au umblat aşa 45 de zile.
— Dar ce face pisica? întreabă tresărind fetiţa. N-are pe nimeni?
Într-adevăr, în 45 de zile se poate întâmpla orişice.
— Mi se pare – interveni tătuţu – că ai greşit numărul zilelor. Ia vezi, nu cumva sunt numai 10, 15, 20, zise el, căutând să nimerească numărul mijlociu. Nu, au fost numai 15 zile, cred, zice tătuţu, simţind că 20 se făcuseră, şi cu scăderile lui, prea multe.
— Ai dreptate, m-am înşelat, zise măicuţa. Luasem zilele potopului, cu ploile lui de o lună şi jumătate. După o mai bună socoteală, nu cred să fi trecut măgarul în păşuni peste 15 zile.
— Cel mult! apreciază Baruţu.
— Adormind odată baciul în pădure înainte de asfinţit, măgarul îl văzu sforăind cu gura căscată şi o luă la fugă îndărăt şi ajunse a treia zi la pisică, mai povesti măicuţa.
— Bine, dar ce-mi făcuşi? îl mustră pisica. N-am pus în guriţa mea, de când ai plecat, o picătură de apă.
— Uite ce ţi-am adus. Ia din spinare.
Şi se puseră pe mâncat şi pe băut, în dăsagii măgarului găsindu-se, pe lângă brânză, mămăligă, slănină, şi două tivgi cu lapte bun. Când s-a crăpat de ziuă, pisica uitându-se, ca să se oglindească, în geam şi ca să-şi aşeze puful dintre urechi, în felul cum i-ar fi stat mai frumos, văzu o lume neagră şi albă în bătătură, cum nu mai văzuse niciodată.
— Nu te înfricoşa! zise măgarul. Asta e averea noastră. S-au luat oile după mine. De-acum nu mai avem nevoie de nimic – şi cum eu sunt cam puturos, că-mi place să dorm câte 15 ore pe zi, totul vine nu se poate mai nimerit.
Aci, Baruţu trase cu poftă un căscat mare, căruia din pricina volumului i se zice acasă: un căscat număru unu. Şi râse de plăcere, gâdilat de un început de stuf somnoros primprejurul genelor lui codate.
— Să-ţi prezint – zise măgarul – pe al treilea membru al familiei, pe Grivei. Şi-a ridicat nasul de subt fereastră la tine. Uite-l, ăla de colo.
— Între noi – zise pisica – se hotărâse o ură de moarte, încă de la început.
A fost o prejudecată. S-a isprăvit. De azi încolo, tu, pisică, vei fi cu câinele ca o soră mai gingaşă.
Şi plecară, măgarul, pisica şi căţelul, cu oile lor, ca să străbată lumea. La marginea oraşelor, pisica vindea laptele muls de Grivei, făcea iaurt şi lapte, cum îi zice Baruţu, „covopsit“. Pe câmp, dormeau cu toţii grămadă, şi Grivei avea nişte colţi!… Când, ce să vezi? Pe un buştean, suferea un bătrân slăbănog, într-o pustietate. Era baciul.
— Vasăzică – zise unchiaşul – aşa te-ai purtat: mi-ai furat oile.
— V-am furat eu pe voi? a întrebat măgarul pe berbeci.
Berbecii deteră din cap că nu.
— S-au luat după mine! Şi nu v-a fost bine cu mine? a întrebat măgarul din nou.
Lumea oilor şi a berbecilor dete o behăire veselă, salutând cu picioarele dinapoi.
— Vezi? zise măgarul.
— N-ai să-mi dai ceva să duc la gură? că mi-e foame, zise baciul.
— Bagă mâna în traista asta şi scoate, zise măgarul. Şi cum şi-a băgat-o aşa şi-o şi trase baciul laba mâinii, din dăsag înapoi, zgâriat de pisica adormită la cald.
— Ai greşit dăsaga, zise măgarul. Caută în părechea lui.
Aci, baciul fu muşcat de un pui de câine, care visa.
— Bine i-a făcut, ziseră copiii. El a râs de familia lui şi era să dea în măgar cu bâta.
Dar săracul baciul era şi bătrân şi slăbit de puteri. Măgarului i s-a făcut milă şi s-a întovărăşit să meargă împreună şi să facă o familie mare cu toţii – ceea ce s-a şi întâmplat. Astăzi pisica doarme în cojocul baciului, iar câinele se încălzeşte lângă burta măgarului, care se culcă pe o parte, şi cască şi el.
Urmarea pe altădată, dacă ne mai aducem aminte…
Un somn lin începu să se cearnă peste un sfârşit de poveste atât de fericit şi fiecare şi-a luat păpuşa lui în braţe, ca să o puie în aşternuturile albe. Tătuţu duce legănând fetiţa şi de pe scăunel în patul din odaia mică, măicuţa, pe cel mai gras, pe băiat…

Sfârșit

(Tudor Arghezi)

— Vezi cele mai frumoase poezii pentru copii —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
— Vezi toate poeziile lui Tudor Arghezi —

Mergi la prima pagină


Povești, basme și povestiri pentru copiiCele mai frumoase poezii de iarnă
Cele mai frumoase poezii de toamnă
Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)
Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai
Eminescu
George
Coșbuc
Lucian
Blaga
George
Topîrceanu
Octavian
Goga
George
Bacovia
Tudor
Arghezi
Vasile
Alecsandri
Alexandru
Macedonski
Ion Luca
Caragiale
Cincinat
Pavelescu
Alexandru A. Philippide
Nichita
Stănescu
Ion
Minulescu
Marin
Sorescu
Magda
Isanos
Nicolae
Labiș
Anton
Pann
Adrian
Păunescu
Geo
Dumitrescu
Grigore
Vieru
Ion
Barbu
Otilia
Cazimir
Păstorel
Teodoreanu
Ion
Pillat
Alexandru
Vlahuță
Ștefan
Augustin Doinaș
Ana
Blandiana
Camil
Petrescu
Dimitrie
Bolintineanu
Proverbe romanesti explicatepoezii-de-andrei-pospai
Proverbe românești explicatePoezii de Andrei Pospai
Cele mai frumoase poezii
pentru copii
Cele mai frumoase poezii dedicate mamei

Un răspuns la “Poveste cu oi, de Tudor Arghezi”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *