— Vezi cele mai frumoase poezii pentru copii —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
Mic comentariu/rezumat: Victor Eftimiu, din volumul „Basme, povești, povestiri” (1982). Este povestea nemuritoare a Pomului de Crăciun, a bradului adus de Moș Crăciun copiilor.
Brăduleț își dorea să trăiască la lumină, printre stelele de pe cer. El încearcă să devină prieten cu veverița și iepurașul, dar aceștia îl părăsesc rând pe rând.
La final, visul lui Brăduleț se împlinește: Moș Crăciun l-a luat cu el și l-a dăruit copiiilor, care l-au împodobit și s-au bucurat de el.
Vă invităm să citiți, în continuare, textul integral. Lectură plăcută!
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Vreau să trăiesc printre stele
Micuț cum era, se simțea înăbușit, strivit de brazii bătrâni și înalți, la umbra cărora creștea. Se simțea pierdut în noaptea acelei păduri nesfârșite, unde-i fusese ursit să vadă lumina zilei și ar fi vrut să scape din închisoarea cetinei, să fie stăpân pe el însuși, liber, undeva, într-o împărăție fermecată.
Într-o bună zi, își luă inima în dinți, cum se spune, și porni din poale spre creastă. Tot urcând coasta, Brăduleț ajunse la jumătatea muntelui, acolo unde se sfârșea pământul și începea stânca. Mai sus de-acolo n-ar fi putut sui. Piatra stearpă n-ar mai fi avut din ce să-i hrănească rădăcinile, să-i trimeată din adânc sucul humei negre, laptele gras din care se înfruptă copacul și buruiana.
Puiuțul se desprinse din coroana de brazi ce încununa jumătatea de jos a piscului. Acum creștea singur-singurel, la câțiva pași mai sus de marginea pădurii.
– Ce cauți tu, măi Brăduleț, ce cauți tu mai presus de noi? îl întrebă, într-o zi, un copac bătrân, un strămoș al lui, Moș Brad. Nu ți-e bine laolaltă cu noi? De ce te ridici mereu, parca-ai vrea s-ajungi în soare și în lună?
– Vreau să trăiesc printre stele! M-am săturat de pădurea întunecată. Vreau să mă înfrățesc cu luceferii din slavă!
Și pomulețul urca mereu și cu cât urca, se simțea mai singur.
Se mai împrietenea el Brăduleț cu câte un cerb, cu o căprioară, cu un lup sau cu un mistreț, dar lighioana nu stătea prea mult pe stânca pleșuvă, fără izvoare; își lua repede tălpășița în jos, și se pierdea în răcoarea pădurii. Treceau zile și zile până să mai vadă copăcelul țipenie. Câte un vultur se mai rotea în albăstrimea văzduhului înalt. Dar era prea sus și prea departe.
Brădulețul jinduia repeziciunea cu care uriașa pasăre străbătea zările, norocul ce-l avea să poată zbura unde vrea și când vrea, să nu fie înlănțuită de răGăcini, nemișcată, osândită să stea în vecii-vecilor în același loc, cum îi era scris lui.
Tot își închipuia bietul de brad că, urcând mereu și crescând mare, se va desprinde din obezile care-l țineau legat de pământ, își va schimba soarta de buruiană nemișcată și va călători în țara luceferilor. Pe brațe și în palme — ramurile lui vor purta stele și steluțe, iar când le va scutura, va curge din ele rouă de lumini și răsfrângeri din bolta fără început și fără de sfârșit.
Stelele, și ele, n-aveau de lucru: îi clipeau șiret din ochi, îl ademeneau, uneori păreau că se lasă pân’ la crengi, gata-gata să se înțepe cu acele lui de smarald, pe urmă iar se smuceau, se trăgeau repede în sus și se lipeau la locul lor, pe bolta de întuneric albastru.
În nopțile furtunoase, Brăduleț se uita cum se alungă fulgerele în desimea norilor, cum se scurg șuvoaiele în crăSăturile stâncii, cum se clatină culmile copacilor, vânzolite în marile pustietăți ale înălțimilor.
Și tot i se părea că nu se vor opri niciodată vânturile și trăznetele.
Zilele de iarnă erau când senine, liniștite, luminoase, cu licăriri de piatră scumpă, în zăpada proaspătă căzută, când acoperite de fumul crivățului, care purta nămeți din munte-n munte și răsturna copacii bătrâni și putrezi.
„Oare voi îmbătrâni, voi putrezi și eu, mă vor trânti vânturile, mă vor culca mort, la marginea codrului, fără să mai văd vreodată nici pământul, nici cerul? Eu sunt mai sus decât frații mei din pădure, sunt singur, fără sprijin, descoperit, și pot fi mai ușor răpus. Mult mai ușor decât alții, voi cădea pradă pieirii, eu, cel ce-am năzuit s-ajung între stele, să mă lumineze stelele!
Dar n-am să sfârșesc așa. Nu se poate!”
Brăduțului îi era tare urât în singurătate. Nici oameni, nici sălbăticiuni nu se încumetau să urce atât de sus. Ce-ar fi căutat acolo, în acele pustiuri de piatră?
Într-o zi, un iepure speriat de niște vânători din vale o luă la fugă înspăimântat și,ca să scape de ei, țâșni într-o goană nebunăși ajunse lângă Brăduleț, ascunzându-se sub ramurile lui cele mai de jos.
– Bine-ai venit, iepurașule!… Stai cu mine să ne facem prieteni, și să mai schimbăm câte o vorbă!
– Bucuros, îi răspunse Urechilă. Și rămase acolo. Stătu el ce stătu și-l apucă foamea.
– Brăduțule, mie-mi place să stau cu tine, dar au cam început să-mi chiorăie mațele, N-ai cumva vreo varză pe aici pe aproape, să mi-o dai s-o ronțăi?
– N-am, iepurașule dragă!… Cum o să crească verze pe piatra asta stearpă?…
– Niscaiva lobodă, trifoi sau lucernă n-am putea găsi?
– Unde să le găsim, frate Urechilă! că nu crește nimic pe stârpiciunea asta de stâncă!
– Măcar o gură de apă că, uneori, când n-ai încotro, apa îți astâmpăUăși foamea…
– Nu e nici un izvor pe-aici pe aproape iepurașule dragă!
– Dar tu cum îți potolești setea, Brădișorule?
– Din bunătatea ploilor și-a zăpezilor ce mi se topesc pe ramuri și la adun la rădăcină!
– Eu sunt iepure și n-am rădăcini s-adun zăpezi în ele! Mi se rupe inima, dar n-am încotro… Trebuie să plec! Te las cu bine!
– Să ne vedem cu bine!
Și iepurașul, drept rămas bun, dete lăbuța cu fiecare ramură a Brădulețului și dus a fost și n-a mai venit! Nu după multă vreme, iată o veveriță, rătăcităși ea pe unde nu prea umblă veverițele.
– Bine-ai venit, surată Coadă-Lungă-Săltăreață! o-ntâmpină puiuțul. Mai stai o vreme și la mine!
– Bucuroasă, îi răspunse Coadă-Lungă-Săltăreață. Dar aș vrea săștiu: ceva ghindă, nuci ori alune ai în scorbură sau prin ramuri?
– Nici prin ramuri, nici în scorbură nu țin așa ceva! răspunse oftând, Brăduleț.
– Nici măcar un strop de apă, afară numai când plouă!
– Atunci rămâi sănătos, flăcăule! zise veverița și o zbughi cât ai clipi din ochi spre poala muntelui, sărind din brad în brad. Noaptea, brădulețul se ruga și de stele să vie până la el măcar două-trei, să i-se anine de ramuri… stelelor nu le trebuie nici apă, nici varză, nici nuci, nici alune, nici lobodă, nici trifoi, nici lucernă. Stelele se hrănesc cu azur și visele oamenilor.
– Suntem prea departe, Brăduțule! Ca să ajungem până la tine, ne-ar trebui o veșnicie!
– Nu se va îndura nimeni de mine, niciodată, să-mi țină tovăUășie; ofta și suspina pomișorul crescut între piatră și pădure. Ba da! S-a îndurat de el un moșneag care venea în zbor din slava cerului, Moș Crăciun. Trecând pe lângă Brăduleț, îi auzi suspinele și se opri.
– Ce-i cu tine, băiete, de ce oftezi?
Sunt singur, nici iepurașii, nici veverițele, nici stelele nu au vrut să-mi țină de urât în pustietatea asta.
– Dar cu copiii n-ai vrea să te joci?
– M-aș juca, dar copiii sunt departe-departe, nu pot ajunge până aici, sus în munte, și încă pe vreme de iarnă. Și-n sinea lui, Moș Crăciun își zicea: „Pomulețul acesta nu e la fel ca alții! Ramurile lui, de culoarea argintului, luminează de parcă ar fi făcute din IăUămituri de stele. Se vede că a curs pe el, l-a hrănit și l-a scăldat lapte de lună… Cetina care-l îmbracă e îmbălsămată… Nu e făcut să stea în arșiță și-n vifore, sărăcuțul. Mai
bine ar sta cu copiii oamenilor la un loc, lângă vatră, să umple odaia și să facă din ea o sărbătoare. Ar fi păcat să-l las să piară aici, singur-singurel, tară să-i vadă și alții frumusețea”.
Brăduleț era tare bucuros, pricepând gândurile moșneagului!
„Te pomenești că m-o lua de aici și m-o duce cu el, să văd și altă lume, și din acea lume să pornesc în alta, și apoi în alta și, la urmă, s-ajung în împărăția stelelor!”
Voia puiuțului se împlini.
Moș Crăciun îl urcă pe umeri și coborî cu el pe pământ… Era o zi plină de soare și soarele aprindea mărgele de argint în zăpada proaspăt ninsă.
– Moșule, nu ai vrea să ne dai nouă brădulețul acesta? îl îmbiară pe Moș Crăciun câțiva drumeți…
– Ca să-l puneți pe foc?
– Se poate așa ceva? Asemenea minune e de pus pe foc? Dimpotrivă. Vrem să-l împodobim cu jucării, cu lumânărele, cu nuci poleite și cu lanțuri de hârtie, cu mingi de țiplă, cu păpuși, cu iepurași de turtă dulce, cu ursuleți de puf, să se bucure copilașii noștri, să bată din palme, Vă cânte și să joace să se aprindăși să scapere râuri de scântei, să aducem veselie și voie bună fetițelor și băiețașilor noștri, să ne veselim și noi cu ei odată. Haide, moșule, îndură-te și dăruiește-ne nouă pomulețul acesta, că avem copii silitori și ascultători.
Moș Crăciun le-a dăruit brăduțul.
Visul copăcelului din munți se împlinise.
N-a mai fost singur. Puiul cetinei se înfrățea acum cu puii de om și se bucura laolaltă în caldul adăpost, departe de urletele lupilor și de buciumele crivățului. Și, de atunci, în fiecare sfârșit de an, a început să se aprindă pe la mai toate casele pomul de iarnă, greu de-atâtea daruri, cu sute și cu sute de lumini, plin de stele care scapără focuri mici, scânteietoare de azur și de aur, la fel cu cele din văzduhul nopții, stele care aduc cerul pe pământ.
(Victor Eftimiu)
— Vezi cele mai frumoase poezii pentru copii —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
