— Vezi toate poeziile lui Nicolae Labiș —
Mic comentariu: Nicolae Labiș, din volumul „Lupta cu inerția” (1956), capitolul „Omul comun”, subcapitolul „Dilema”.
Dacă în prima parte a lucrării – „O viziune a omului comun” – adultul a fost mustrat de copilul din el însuși, iată că acum avem și răspunsul.
Aici, Labiș își exprimă adeziunea față de „crezul lui Marx”, autor al teoriei socialismului științific, ale cărei deziderate erau naționalizarea proprietăților și centralizarea tutoror instituțiilor în mâinele Statului.
Omul comun se justifică
„Și pentru ce mi-ai spus că-s rău, copile?
O gîză-n viață n-am strivit măcar,
Cînd merg pe pajiști, tălpile-mi umile
Trec printre flori cu teamă, lin și rar.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Născut pe marea enervată-a vieții
Eu mi-am găsit un port și-am ancorat,
Mă tem de valuri. Îndrăgesc pereții,
Biroul, masa, țărmul drept, uscat…
Nu cer nimic. Nu vreau s-ajung departe,
Vreau să trăiesc, să dorm și să lucrez.
Am învățat un crez. Pînă la moarte
Voi repeta mereu același crez.
Înaltul crez de Marx rostit slujindu-l,
Cuminte, cu măsură îl slujesc.
Însă nicicînd n-o să mă bată gîndul
Să-l neg, nici să-l înșel, nici să-l hulesc.
Știu, crezul ăsta cere îndrăzneală,
Să lupți și inerția s-o supui,
Eu fac ce pot, cu grijă și sfială-
Mai sînt pe lume îndrăzneți destui.
Văd, încă-s și ticăloșii destule –
Viața asta nu-i cucernic dom.
Se-mbuibă mulți cu ghiare nesătule
Și își îneacă dragostea de om.
Nu sînt eu cel chemat s-aducă bine,
Știu doar atîta – să slujesc cinstit.
Rînjesc slugarnic, da, căci nu-mi convine
Să fiu în locul altuia lovit.
Nu-mi spuneți de dureri. Sînt necesare –
Eu nu știu nașteri fără de dureri,
Și iată, astăzi poți privi sub soare
Cu mult mai multe bucurii ca ieri.
Cu ce le-ajut să crească mai grăbite?
De ce n-aș spune-o? Cu cît pot, – puțin…
Scriu unele rapoarte întocmite
Pe baza unor cifre care-mi vin.
Nu sînt părtaș la nici o fărdelege,
Sînt numai – asta fie – om inert.
Nu pot schimba nimic. Eu pot alege:
Să tac ori să mă zbucium în deșert.
Puterea decantării sociale
O să stîrpească răul tot, cîndva…
Dacă-o zorim, în șanțuri ne prăvale…
Mai bine zic să o lăsăm așa.
Mi-i milă totuși cînd văd nedreptăți,
Ori lacrimi încă, ori priviri umile…
Nu pot să surp cetăți, să-nalț cetăți…
Deci, pentru ce mi-ai spus că-s rău, copile?”
…………………………………….
— Vezi toate poeziile lui Nicolae Labiș —
