— Vezi toate poeziile lui Nicolae Labiș —
Mic comentariu: Nicolae Labiș, din volumul „Lupta cu inerția” (1956), capitolul „Omul comun”, subcapitolul „Dilema”. Un dialog uimitor între adultul care își simte conștiința pătată și copilul din el care îl privește mustrător.
Răul este aici nu numai interior, ci și de sorginte socială, căci omul a devenit subordonat unor criterii și principii false. Ideile lui Labiș sunt preponderent socialiste, în concordanță cu realitatea acelor vremuri: comuniștii, care veniseră la putere de câțiva ani, încercau o schimbare structurală a societății, inducând inclusiv conceptul de „om comun”.
O viziune a omului comun
„Îmi privesc fotografiile vechi…
Ce-i cu voi, băiețași?
Pentru ce purtați numele meu?”
G. Călinescu
(citat din memorie)
Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
În vremea unor basme petrecute
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.
Tabloul se apropie şi creşte,
Îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
„Eşti rău, străine – te-am văzut şi-n vis”…
Şi buzele îi tremură a spaimă –
„Eşti rău, străine, pleacă” – mi-a mai zis.
„Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.”
„De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac.”
Şi-năbuşit a trebuit să tac.
„Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte –
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: – Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa.”
Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece –
„Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor.”
Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
„Ascultă, tu, străinule de jos,
„Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!”
Oh, surd strigau şi trist şi dureros –
„Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!”
De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.
Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său…
Pe suflet tot arunc cernite zaruri –
„De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?”
— Vezi toate poeziile lui Nicolae Labiș —
Un răspuns la “O viziune a omului comun, de Nicolae Labiș”
[…] în prima parte a lucrării – „O viziune a omului comun” – adultul a fost mustrat de copilul din el însuși, iată că acum avem și […]