
Grigore Alexandrescu, un poem istoric, apărut în volumul „Poezii”, în ediția din 1863. A fost ultima poezie publicată în timpul vieții sale.
Mic comentariu: versurile reprezintă un veritabil epitaf, căci poetul își simte sfârșitul aproape: „Zic lumii un adio, iau lira şi mă duc.”
Grigore Alexandrescu folosește Curtea Domnească din Târgoviște ca o metaforă a vitejiei străbunilor noștri, care au apărat cu prețul vieții pământul românesc.
Adio. La Târgoviște
Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văd lumea adormit
Ce uita-n timpul nopții necazuri şi nevoi.
Dar cine se aude şi ce este ăst sunet?
Ce oameni, sau ce armii, şi ce repede pas!
Pamântul îl clăteste războinicescul tunet:
Zgomot de taberi, şoapte, trece, vâjâie-un glas…
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.
Căci armele, vitejii, si toate, au tăcut.
Așa, orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei* ş-a Romei a trecut.
Şi pe țărâna’aceea, de care-odinioară
Se spaimântau tiranii de frică tremurând,
Al nopții tâlhar vine, și păsări cobe zboară,
Pe monumente trece pastorul şuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng;
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am nădejde să aflu mulțumire;
Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc,
Să văd a Aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc.
Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,
Nălțând ale lor ramuri spre sfintele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, s-aici sălbatici vii.
Din coasta acestor stânce, din vârful ăstui munte,
De unde îşi apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumina p-a mea frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hranit;
Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma, pretutindeni, întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând ca nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând ca pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din veacul meu de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Ramâne dimineața din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea viață
De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheață
Şi nici o floare n-afla sărmanul călător.
Dar însa suvenirul fiițelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfațisat;
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, nădejdi-amăgitoare,
Acum peste masură mă văd îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânara mea frunte curând ați adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc;
Aşa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare,
Zic lumii un adio, iau lira şi mă duc.
*Palmira – oraș în Turcia Asiatică. Ruinat și rezidit de multe ori, a fost vestit în trecut prin rezidența lui împotriva romanilor. Citat de scriitori ca simbol al ruinei după o mare glorie.
Un răspuns la “Adio. La Târgoviște, de Grigore Alexandrescu”
[…] Grigore Alexandrescu, din volumul „Poezii”, apărut în 1847. Geneza acestei lumi, într-o viziune preeminesciană. Geneza lui Mihai Eminescu din scrisoarea I pare să-și aibă originile chiar în acest poem. […]