Categorii
Lumea scriitorilor

George Bacovia: citate, aforsime, divagări utile

George Bacovia: citate, aforsime, divagări utile

— Vezi toate poeziile lui George Bacovia —
Vezi toate poveștile din „Lumea scriitorilor” —

Spre sfârșitul vieții – mai precis în ultimii trei ani -, George Bacovia își însemna, periodic, ideile într-un caiet. Acestea au fost publicate postum sub titlul „Divagări utile”.

Tristețea acestor gânduri răsfirate rezidă din viața plină de nedreptăți și de neajunsuri a poetului. Bacovia a murit în anul 1957, iar ultimele sale rânduri au fost: „Ce întunecime… vi…ne… ntunericul…”

Divagări utile

1955

Am fost și eu odată ca niciodată…
Am fost stea pe cer? Acum ce sunt?…
Eu sunt steaua? Aș putea lumina pustiul?
Aș vrea să domnesc în Sahara… Aș putea lumina tăcerea…
Cum să nu mă duc după aceste vremuri?
Dacă am existat, e că te-am iubit…
S-a dus Agatha? O stea senină a fost în visul meu…
Dar „florile roșii muriră“.
O, buno, tu muncești și eu stau?… S-a năruit echilibrul…
Cum? oare cântecul meu să se năruie?
Tot am luptat eu, în cerc restrâns…
Taci, labor vrăjitor! Noi dacă vom pieri, nici urșii nu ne vor
sfâșia.
Profeții mei? Nimeni… Iar e trist pe pământ…
O, părinților ce ați rodit în glebea vieții, George, Virginia,
Ecaterina, Lina…
Când Isus a murit, nici în Roma, August nu mai domnea…
Pământului i-am spus moartea mea…
Înțeleg cântul. El dă plăcere lucindelor stele…
Spre stele se înalță veacul…
Pământului i-am spus: tăcere…
George, oprește calea spre destin…

1956

Culegeți, voi, ce mai pot semăna gândurile mele.
Shakespeare? Suspinele mute ale Londrei.
Steaua, steluța mea, va apune și ea!
Când Cloșca va apune, mă duc și eu cu puii ei.
Ce-i pasă lui Zeus de mine?
Și, totuși, bolta cerului cerne și astăzi nemernicii pe astă
lume!…
Când toate nemerniciile le știi, amarul se postează fără
să-l dorești…
Mi s-a trecut copilăria, viața la mulți e în dizgrație…
Prezentul vrea să mă doboare, dar nu va putea…
Suntem toți niște mișei; nu descifrăm caisa de zarzăr.
Baconsky, lasă pe Cicerone să vorbească despre mine.
George moare de al vieții glonte dureros.
Ca și legenda Bacăului, am și eu legenda mea.
Doar cerul este liber, nu mi se văd artificiile morții.
Eu nu mai cred în Zeus, căci Zeus este orb cu noi toți.
O, vederile în lume sunt scurte! „Ad finis“ asta și o doresc.
O minte dacă-ți vine-n cap, n-o pierde! e-n funcție de creier.
Esențialul vieții?… a nu fi prea esențial.
Bacovia, vei apune!…
George Enescu, tu cântă la scripca-ți minunată, suflet din
sufletul țării.
Steaua mea majoră, ce m-ai albit tu pe mine!
Septembrie… o, septembrie, ca o gălușcă de aur, un lăstun…
O fi murit?…
Ultimul ecou al lui George Bacovia, pe care trebuie să-l
percepți.
La muncă!… Nu leneși, nătărăilor, la muncă!!
Pe Cik Damadian îl apreciez. Îmi place cum m-a liniat în
Contemporanul.
Prea departe mergem cu trecutul. Prezentul îl doresc.
Cum am cântat eu în Scânteile mele și scânteile s-au aprins
azi.
Ivești… Ivești… Ștefan Petică… iubitul și frumosul poet…
Un DA limpede, un NU întunecos, asta e viața.
Viața mea a fost o iubire a mea, cu lacrimi perfide…
Îmi place Gazeta literară foarte mult.
Un poet cu ochii albaștri… Ștefan Petică
Vino și tu, muză a ultimelor mele litanii… Vino, muză, stea
muncitoare, bine ai venit!…
Ce liniște crepusculară este azi!
Iată frumusețea pe bolta lui Dumnezeu, – poetul, ce niciodată cu trandafiri nu s-a împodobit…
Mă turbură vederea în centrul ei… poate pier…
În liniște nimica nu-i… tăceri…
Pamfilică Șeicaru?… un ticălos, a șters-o ca un trădător peste hotare.
Așa este Gabriel. Când el are, eu nu am; când eu am, el nu
are…
Și Gangele se duce spre răsărit…
Chinezii sunt teribili, s-au întrecut pe sine…
Șoseaua Olteniței – Arghezi! Șoseaua Giurgiului – Bacovia; aici începe comparația socială…
Simfonia a IX-a de Beethoven! Ce mult m-a fermecat; urechile mele sunt ciudate. Lauri, pe lauri…
În umbra ulițelor lui Bacovia găsești iubiri…
Iată ce frumos am prins sunetul lui Arghezi; mă căuta mai
târziu pe mine, dar eu eram dispărut…
Aripi de aur mai vreau.
M-am născut în zilele cele mai teribile, cu gânduri de lei, cu
o serenadă a muncii…
Socialismul este prietenul meu. Să beau și eu în cinstea lui,
ca la puntea leilor…
Să lăsați pe domnul să doarmă, acel domn sunt eu, tu, el,
noi toți…
Să ne iubim toți artiștii: pe George Enescu eu îl iubesc ca
un mare viorist ce este…
O carte aș mai vrea să mai citesc odată: Alixăndria.
S-a trezit creierul și a spus: „Eu iubesc viața“.
Se descărnează trupul și-și așteaptă moartea…
Aproape gingaș și delicat e versul meu…
De la egoism la realitate…
Salut destinul. Am văzut abundențele epocii.
Tăcerea, o, moarte e ceasul tău…
Odihnește-te, buna mea, tu muncești pentru toți…
Uneori plouă la șes, rime fără de-nțeles, alte ori plouă la
munte, Bistrița ne spune multe.
Am venit bătrân și trist pe acest pământ ca să văd Luceafărul de la Bacău…
Pământul este ca și un șarpe, atomul l-a potolit ca să nu
muște.
Calvarul nu există dacă nu există oameni…
Când oamenii ajung să se sfâșie, nici tigrii bengali, nici leii
africani nu sunt atât de cruzi.
Gabriel, cititul e un viciu, dar nedăunător minții și trupului…
Gabriel, de ce nu te culci? Tot mai vrei să notezi?… O, visul
meu, mă clatin când vorbesc…
Mai bine să te îmbeți de licoarea minții decât de licoarea
dracului.
Nu fi zgârcit cu mintea; dă-i bună dulceață, și chinină cât
mai puțină…
Nu te îndepărta de carte! Citește și cărți bune și cărți rele,
așa poți vedea și compara binele cu răul…
O autoprefață sau fotografie la un volum adaugă a înțelege
mai aproape pe autor.
O cafea și o țigară, realizări de pace.
Beția materială atrage pe cea spirituală…
Vor apare și poeziile lui George Bacovia… ani mulți fără
tipar…
Gloria nu a murit… Tot mai vine către poetul ei…
Am slujit poeziei și vinului… prietenii tăcerilor grele…
Prin undele grele ale amurgurilor au rătăcit și versurile
mele.
Am primit apele și frunzele târgului meu în rime…
Poeziei i-am trimis luceferii bucuriei…
Luceafărul meu? stea fără noroc…
S-a deschis golul și mă duce în adânc…
Cumplit e golul singurătății… Sunt ucisul ei…
Golul din spații goale, din existențe pustii…
Singurătatea, povara tăcerilor sfâșiate de suspine…
Singurătate, ochiul tău privește înghețat în ochiul gândului
neîmpărtășit.
Singurătate, nu te-am voit… Viața haină m-a dăruit ție… Tu
m-ai cerut vieții…
Prizonierul tău, singurătate…
Poeți, evitați singurătatea, între oameni e viața… Cum i-am iubit… Dar ei nu m-au voit…
Din singurătatea vieții în singurătatea morții… și nimeni nu
înțelege acest adânc.
O, Gabriel, cu tot ce am scris, e mai bine să pier… E momentul… E momentul oportun…
Eu am fost un fenomen din naștere… superior oamenilor și
simplu.
Îmi place și slava care s-a fanat…
George, te vei duce în steaua lui Verde-mpărat…
Eu sunt poet… să pier, atât aștept… Societății, nimica pe
pământ…
Pe tine când te-am adus pe lume așa mi-au șoptit zeii: În
lume te-am dat atât de blazat!
Iar eu voi trece curând ca mânjii din povești…
Erau scântei galbene în Bacău… Adio… în noapte meditez
și tac…
Gabriel, eu am cunoscut Bacăul în anii de demult ai
tinerețelor plecate…
Ce-a fost și Bacovia decât un nume prin univers…
Iată vine și primăvara și nici o floare nu mă va mângâia…
O tăcere s-a lăsat peste sufletul meu… Nu faceți dezordine
în viața mea…
Mă duc spre ținutul lui Dumitru (tatăl poetului – n.n.) pentru totdeauna…
Copii, jucați-vă cât timpul vă permite…
Și steaua polară din timpul nopții ziua m-a întărit…
Flori de miozotis? Și zeii încă mă mai iubesc?
Ce sunt eu decât un cuib de inimă?
În casă un dar… și bani… și belșug…
Da! Berlinul se vrea iarăși botnița Europei.
Acordurile Londra – Paris? Orice zi aduce o doză de otravă…
Problema păcii, dacă șade la Londra, atunci sărmana pace
rămâne în ceață.
America? Ce să caute pe aici? N-o înghite Oceanul Pacific?
Ce mai fac? Stau pe întuneric, privesc luceferii țigării în
oglindă…
Gândesc la luceferii păcii… Când vor răsări, când nu vor
mai apune?
Și pupăza când se uită-n oglindă i se pare că este steaua
polară…
Pentru masele largi, ieri eram ținut în întuneric… Azi încep
să fiu cunoscut… Mâine?…
E greu să spui Bacovia… Azi sunt necunoscut. Mâine sunt
mort… și ascuns…
Am vrut să scriu despre frumos… sunt ani de-atunci… Azi
scriu, despre ce? nu mai știu…
În poeme de Plumb, acolo sunt neîntrecut…
Toate foarfecele au o îndeplinire: de a strica operele literare.
Am greșit colosal că m-am născut în acest secol…
Isus era mare când făcea revoluție…
Îmi pare rău că zeii nu s-au consfătuit și despre mine,
Bacovia Gheorghe… unde sunt cam tare…
Și noi în oglindă ne vedem pupăză și ne credem că strălucim ca steaua polară.
A fost odată un prinț vestit cu plete mari, El: Eminescu
Azi este mort, dar scrierile lui nemuritoare sunt și mai
tari ca rubinele în strălucire…
Admirații… aplauze, interminabile, și apoi m-am văzut în
vitrină… dar acum sunt în cameră cu mine însumi…
A, m-am dezgustat, oglindă, tot secretul tu ni-l spui…
Viața? un pachet de tutun cu aspect de aur și gust oxidat…
N-am scris mult, dar multe lucruri am zugrăvit în puținul
și concisul meu fel de a scrie…
O, degeaba scriem… O, Gabriel. Au venit ploile, sunt multe
deșertăciuni…
A nu munci însemnează că ai o senzație prostească: e o
propozițiune lungibilă cu un accent dureros…
Am fost caricatura vremurilor prin saloane… Nu vreau sămi amintesc…
Eu sunt copilul natural al epocii noastre… Poeți, nu scrieți
pentru saloane…
Fustele ne fură prvirile, să nu ne pierdem mințile…
O, mamă! Păcatul mare este că sunt singur, că tu nu mai
ești alături de mine…
Destin, nu-mi place sărutarea ta!… a fost prea amară…
Bacău, adio, pământ cult… Sunt în București…
În viață nu găsim egalitate…
Destin, te-am văzut cum farmeci oamenii… Pe mine nu
m-ai iubit…
Eu sunt un piccolo la frizeria vieții, mătur cu măturicea
durerilor semnele bucuriilor prezentului, pentru unii…
A murit prezentul? S-a dus și viitorul? Învie trecutul? Pentru cine?
Nimic despre poeta Agatha Grigorescu-Bacovia? Ar trebui
să dea de gândit Editurii de stat.
Nici un studiu cât de cât serios nu există despre George
Bacovia, nici măcar în „Mica bibliotecă critică“…
Tânărul A. Baconsky figurează, singurul, care în Colocviul
critic a scris mai serios despre mine…
Amintiri… Noapte… luciri de stele… acum voi merge și eu
printre ele…
Eu sunt orice numai pentru o completare la redacția unei
gazete.
Ce singur mă simțeam în lume! 1916! Bacovia poetul de
„plumb“…
Am scris poezii când pantofii erau de aur și argint, iar
opinca din ogheli…
Îmi spuneam: la fântâna ta, viață, eu n-o să mai beau mult…
De ce stai pe-ntuneric? N-am nici o nebunie de văzut…
Nu mă mai ajută creierul să am condeiul acela de demult…
Înger al suferinței, fie că ești îmbrăcat în negru, fie că ești
îmbrăcat în alb, lumea ți-o ia înainte…
Pune piciorul în prag: Înainte…
Închidem din ochi și viața se sfârșește.
Alege-ți prietenii, fiule: fugi de oamenii lingușitori ce-n față
te sărută și în spate te spală cu apă de colonie.
Prin undele grele ale amurgului au rătăcit și versurile mele.

1957

Realitățile îmi produc reale efecte.
Seară plăcută… Lumini de candelabre, și fotografii. Mă filmau! A fost o poezie noaptea aceea…
O, sală cu flori și versurile mele bătrâne…
Am văzut bogățiile de aur și mătase ale trecutului, și acum
ale lui azi…
Cât de săraci suntem, iubito, cum ai putut să stai cu mine!…
Fusei în castelul nababilor. Cu sticle, oglinzi, și marmură…
Și cei doi mari parcă se îmbrățișau…
Arghezi, te iubesc, mă bucură cinstea că ai venit.
A fost o poezie noaptea aceea… Nu te mai culci?… Nu…
Ochii mei sunt foarte buni…
E noaptea la cruce. Vino să te sărut! Nunta cu garoafe albe
s-a sfârșit…
De acum, aurore nu vor mai veni asupra mea.
Când ard lămpile prin centru, mă predispun la poezie…
Or fi anii care au trecut, lacrimi… Or fi anii care au trecut
să citim licărinde stele…
Nu mai poate fi mândră bătrânețea…
Povești din trecut… o, vino să te sărut, Agatha mea…
Ce vreți voi, așa e creierul meu: gândește când nu e nevoie,
și stă când nu trebuie să stea…
Gândul se gândește pe gând, și gândirea devine eter…
Eu sunt Dumnezeul și judecătorul meu.
O, geniu, inexistent și prea solitar…
George Bacovia, artist înmormântat și nemuritor în același
timp.
Plecați sunt toți? Iar sunt singur?… Și Agatha vine târziu…
La naiba! Ei, și ce dacă mi-au picat dinții? E o sincopă a
vieții.
O undă roză de ftizie a străbătut și corpul meu, și viața se
scurge lent.
Policandru al vieții, puține brațe ți-au mai rămas…
Ce tristețe. S-a dus și Camil Petrescu cam pe la capătul
zorilor.
Cocoșul i-a cântat pentru ultima dată…
Păcat! te-ai dus, bunul meu prieten.
Erou al muncii… ai murit în ceasul al unsprezecelea; ai
murit încă tânăr…
Eu când mă voi duce odată?…
Ce calabalâc e în mintea mea!!…
Îți părăsești familia, prietenii și te îmbraci în neagra mătase,
și-ți porți ca Isus crucea…
Adio, Camil Petrescu! Îmi pare rău de moartea ta. Dar și
eu sunt ținut pe patul suferinței…
Dar… nu s-a auzit bătând clopotul…
Cum, tu nu ai voit să plângă clopotul prelung și sfâșietor!?…
Când am plecat din Bacău, plângea grădina publică cu
stropi de ploaie, iar eu de atunci plecat am fost, plecat
voi fi mereu…
Ce întunecime… vi…ne… ntunericul…

(George Bacovia)

— Vezi toate poeziile lui George Bacovia —
Vezi toate poveștile din „Lumea scriitorilor” —

Mergi la prima pagină

decathlon.rodecathlon.ro
Cele mai frumoase poezii de toamnă
Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)
Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai
Eminescu
George
Coșbuc
Lucian
Blaga
George
Topîrceanu
Octavian
Goga
George
Bacovia
Tudor
Arghezi
Vasile
Alecsandri
Alexandru
Macedonski
Ion Luca
Caragiale
Cincinat
Pavelescu
Alexandru A. Philippide
Nichita
Stănescu
Ion
Minulescu
Marin
Sorescu
Magda
Isanos
Nicolae
Labiș
Anton
Pann
Adrian
Păunescu
Geo
Dumitrescu
Grigore
Vieru
Ion
Barbu
Otilia
Cazimir
Păstorel
Teodoreanu
Ion
Pillat
Alexandru
Vlahuță
Ștefan
Augustin Doinaș
Ana
Blandiana
Camil
Petrescu
Dimitrie
Bolintineanu
Proverbe romanesti explicatepoezii-de-andrei-pospai
Proverbe românești explicatePoezii de Andrei Pospai
Cele mai frumoase poezii
pentru copii
Cele mai frumoase poezii dedicate mamei