Dimitrie Anghel, din volumul „Fantazii” (1909). Un poem simbolist, o melancolie care nu are, neapărat, un scop sau o cauză.
Poetul își acordă simțurile cu „tumultuoasa mare”, aruncând totul într-o incertitudine voită. Un „ars poetica”, o scenă estetică, descrisă cu talent, plină de subiectivism.
Cum cântă marea
În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.
Atent îmi plec urechea, și-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,
Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoșata-i gură.
Dar apele-i țin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,
Și-acum, ca subt imperiul unei porunci secrete,
Își părăsește jocul, și-n larmă de trompete,
Își trâmbiță mânia, iar miile-i de creste
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,
Că cineva ascultă și-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.
