— Vezi toate poeziile din literatura universală —
Arthur Rimbaud, din volumul „Un anotimp în infern (Une Saison en enfer)”, scris în 1873. Traducerea îi aparține lui Tașcu Gheorghiu.
Noapte de infern
Am dat pe gât o strașnică înghițitură de otravă. – De trei ori fie binecuvântat gândul ce mi-a venit, Măruntaiele îmi ard. Tăria veninului îmi răsucește mădularele, mă chircește, mă doboară. Mor de sete, mă-năbuș, nu mai pot să strig. E infernul, cazna veșnică! Uitați-vă cum urcă vâlvoarea! Ard bine, cum trebuie. Fugi, diavole!
Întrezărisem convertirea la bine și la fericire, mântuirea. Chiar de-aș putea zugrăvi arătarea, aerul iadului nu îngăduie imnurile! Erau milioane de făpturi încântătoare, un suav concert spiritual, puterea și pacea, nobilele ambiții, mai știu eu.
Nobilele ambiții!
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Și mai e viața încă! – Dacă afurisenia e veșnică! Un om care vrea să se mutileze, desigur, damnat, nu-i așa? Mă cred în iad, deci sunt. E săvârșirea catehismului. Sunt robul botezului meu. Părinți, voi mi-ați pregătit nenorocirea și v-ați pregătit-o pe a voastră. Sărman suflet de vină: – Iadul nu poate atinge păgânii. E viața încă: Mai târziu, desfătările afurisirii vor fi mai profunde. O crimă, iute, ca să mă prăbușesc în neant, de prin porunca legii omenești.
Taci, dar taci o dată!… E rușinea, mustrarea, aici: Satan care spune că focul e mârșav, că mânia mea e îngrozitor de neroadă. – Destul!… Greșeli ce mi se șoptesc, magii, parfumuri false, muzici puierile. – Să mai spn că stăpânesc adevărul, că văd dreptatea: am o judecată sănătoasă și hotărâtă, sunt pregătit pentru desăvârșire… Orgoliu. – Pielea capului mi se usucă. Îndurare! Doamne, mi-e frică. Mi-e sete, atât de sete! Ah, copilăria, iarba, ploaia, lacul de pietre, clarul de lună când clopotul bătea douăsprezece… diavolul e în clopotniță, la ora aceasta. Marie! Sfântă fecioară!…
– Mi-e groază de prostia mea.
Acolo jos, nu sunt oare suflete cinstite, care îmi vor binele… Veniți… Am o pernă pe gură, ele nu mă aud, sunt strigoi. Pe urmă, nimeni nu se gândește niciodată la celălalt. Nu vă apropiați. Miros a pârlit, e singur.
Halucinațiile sunt nenumărate. E ceea ce am avut dintotdeauna: mai multă încredere în istorie, uitarea principiilor. Voi tăcea: poeți și vizionari m-ar pizmui. Sunt de o mie de ori cel mai bogat, să fim avar ca marea.
Ah, ia te uită! ornicul vieții s-a oprit adineaori. Nu mai sunt pe lume. – Teologia e gravă, infernul e fără îndoială jos și cerul sus. – Extaz, coșmar, somn într-un cuib de flăcări.
Ca maliții în treaza luare-aminte a câmpiei… Satan, Ferdinand, aleargă cu grăunțele pădurețe… Isus umblă pe mărăcinii roșiatici, fără a-i îndoi… Isus megrea pe apele mâniate. Felinarul ni-l arăta în picioare, alb și su plete castanii, pe șoldul unui talaz de smarald…
Voi dezvălui toate misterele: mistere religioase sau naturale, moarte, naștere, viitor, trecut, cosmogonie, neant. Sunt maestru în fantasmagorii.
Ascultați!…
Am toate talentele! – Nu e nimeni aici și e cineva: n-aș dori să-mi risipesc comoara. – Vreți cântece negre, danțuri de hurii? Vreți să dispar, să mă cufund în căutarea inelului? Vreți? Voi face aur, leacuri.
Aveți încredere în mine, credința alină, călăuzește, vindecă. Toți veniți – chiar și pruncii – să vă aduc mângâierea, să se împartă pentru voi inima sa – inima minunată! Sărmani oameni, truditori! Nu cer rugăciuni; cu încrederea voastră doar, voi fi fericit.
– Și să ne gândim la mine. Asta mă face să-mi pară puțin rău de lume. Am noroc că nu sufăr mai mult. Viața mea nu avu decât nebunii ușoare, păcat.
Bah! să facem toate grimasele imaginabile.
Hotărât lucru, suntem afară din lume. Nici un sunet. Pipăitul mi-a pierit. Ah! castelul meu, Saxonia mea, crângul meu de sălcii. Serile, diminețile, nopțile, zilele… Sunt obosit!
Ar trebui să am infernul meu pentru mâine, infernul meu pentru orgoliu – și infernul dezmierdării; un concert de inferne.
Mor de oboseală. E mormântul, mă duc la viermi, scârbă a scârbei! Satan, farsorule, vrei să mă descompui cu vrăjile tale. Cer. Cer! o lovitură de furcă, un strop de foc.
Ah! să urci din nou către viață! Să-ți arunci privirea pe strâmbiciunile noastre. Și otrava asta, sărutul ăsta de o mie de ori blestemat. Slăbiciunea mea, cruzimea lumii! Dumnezeule, milă, ascunde-mă nu mă mai pot ține, mi-e prea greu! – Sunt ascuns și nu sunt.
E focul care se reînalță cu sânditul său.
— Vezi toate poeziile din literatura universală —
