
— Vezi toate poeziile lui Marin Sorescu —
Marin Sorescu, din volumul „La lilieci”, Cartea întâi (1973). O snoavă povestită cu mult har.
Câtă ironie în aceste versuri! Oamenii chiar credeau – unii încă mai cred – în existența stafiilor.
Dumneata
Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele,
Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor,
Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo,
Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc,
Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere,
Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care
cam sclipea de departe,
Aşa ca putregaiul.
„Bună seara.” Ăla nu-i răspunde. „N-o fi auzit”, se gândeşte
Grigore,
„Bună seara”, zice iar.
„Bună seara”, îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură şi-i stă
drept în cale,
Nu-l mai lasă să treacă.
„Mă, tu ştii cine sunt eu?”
Se uită Grigore… şi odată simte cum i se scoală căciula
Singură din cap: hoop! şi cade jos… pleoţ! Ăsta semăna cu unul de
Murise… să tot fie luna…
„Păi, eu ştiu…” încearcă el să-şi facă… ce să-şi facă?… curaj…
„Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau…”
Păi, ia-mă şi dumneata de guler… rânjeşte străinul.
Când să-l ia de guler… nimic… Ăla era moroi…
Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer…
După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas.
Bine că nu i-a zis moroiul să-l mai ia şi de altceva
Că paraliza tot.
Aşa a fost de părere şi Coza, că s-a dus repede la el.
Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt
Arţăgoşi.
Când le străşunează din ceva pe câte unul… îl fac
Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el.
Aşa e de
Moale şi afânat.
– Dar mi-a zis „dumneata”… îşi aduce aminte Grigore.
– Nu, că de purtat ştiu să se poarte… nu sunt bădărani,
ţopârlani, modârlani, capsomani.
Nu că le iau partea, dar
Trebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aci cu noi,
Într-o lume va să zică; odată mor şi se pomenesc pe altă lume,
Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu
Din ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă,
Bunăoară asta a noastră… care se sperie şi-i alungă.
Uite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba,
De-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi… şi se mai iau de câte unul
Ca dumneata…
– Nu mai îmi zice dumneata… ca ăla… îl trecu un fior pe Grigore.
Dar matale, Nea Cozo, cum,
De ce nu ţi-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înţepi, îi beleşti,
Faci atâta bine… comunei… nu ţi-e frică singur în cimitir?…
Coza tace şi-l priveşte cu nişte ochi… cu nişte ochi…
– Mie mi-au luat frica… de pe vremea când… trăiam.
– Cum vine asta…? Şi Grigore simte cum i se înmoaie şi
Mâna ailaltă. I s-a strâmbat şi gura, în partea dreaptă,
Vorbea aşa… strâmb, în dreapta, dar nu mai ştia ce spunea…
Dar tot ceva pe ideea „Cum vine asta?”
– Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede aşa galben,
Glumii o ţâră şi eu… ce eşti aşa de… şi-ncepe să-i dea
peste fălci, să-i îndrepte
Gura. „Glumesc, ţine-mă de guler… să te-ndrept bine,
Acum cât e caldă poceala… Ia-mă de guler… mă!”
– Cu se? zice Grigore, pronunţând strâmb un see?
Că ioche minile…
Mâinile îi fluturau fără viaţă, ca nişte mâneci.
În locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla „ăl Moale”.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
— Vezi toate poeziile lui Marin Sorescu —
2 răspunsuri la “Dumneata, de Marin Sorescu”
[…] Marin Sorescu, din volumul „La lilieci”, Cartea întâi (1973). Câtă poezie în această enumerare a celor duși! […]
[…] (Marin Sorescu) […]