— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
Richard Kunisch, basmul care stă la originea poemului „Miron și frumoasa fără corp”, scris de Mihai Eminescu în anul 1875. Îl redăm, în întregime, mai jos.
Cele două „basme valahe” scrise de Kunisch – Fata din grădina de aur și Fecioara fără trup – încearcă să impună miraculosul, tainicul, poeticul, într-o epocă marcată încă de mecanicismul iluminismului.
„Fata din grădina de aur” l-a inspirat pe Eminescu să scrie poezia „Luceafărul”. Pe de altă parte, „Fecioara fără trup” stă la originea poemului „Miron și frumoasa fără corp”.
Născut în 1828, la Breslau (Germania), Richard Kunisch a venit la București, la 16 iulie 1857, într-o misiune diplomatică. S-a îndrăgostit iremediabil de folclorul și de mitologia poporului român, despre care a scris mai multe lucrări.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Redăm, mai jos, basmul „Fecioara fără trup”, integral. Lectură plăcută.
Fecioara fără trup
Unui cioban sărac nevasta îi născu un băiat; se bucurară mult, căci acest copil era primul pe care li-l dăruia cerul, cu toate că ei erau de zece ani căsătoriţi. Şi în vreme ce părinţii se uitau plini de bucurie la prunc, se deschise deodată zidul şi două fecioare mândre intrară în cămară. Ciobanul şi femeia lui se uitară cu sfială cuviincioasă la fecioare, ştiind că ele erau ursitoarele care apar la naşterea fiecărui copil şi îi dăruie, după cum le e voia, însuşiri ale minţii şi ale trupului şi îi hotărăsc de la bun început norocul şi nenorocul pe care urmează să le aibă.
Şi atunci femeia îşi luă inima în dinţi şi vorbi astfel fiinţelor nepământene: „Suntem oameni sărmani şi norocul s-a ţinut mereu departe de coliba noastră; dar o să vă fim toată viaţa recunoscători dacă o să daţi feciorului nostru toate lucrurile frumoase de care noi n-am avut parte“.
Atunci ursitoarele zâmbiră şi una dintre ele îi spuse băiatului: „Să fii tare ca leul şi frumos ca primăvara şi deştept ca aerul care le ştie pe toate!“
Şi cealaltă zise: „Toţi oamenii să te iubească, puterea şi bogăţia să fie partea ta!“
Şi, după ce rostiră aceste vorbe, se întoarseră să plece. Atunci mama le spuse: „Ah, voi, fiinţe nepământene, nu puteţi să-i daţi mai mult băiatului meu, ca să se deosebească şi mai mult de ceilalţi oameni?“ Ursitoarele tăcură o clipă, apoi una dintre ele zise către nou-născut: „Să doreşti mereu doar ce-i mai înalt!“ Cealaltă spuse şi ea: „Să te lupţi pentru ceea ce doreşti!“
Cu aceste vorbe se făcură nevăzute, iar inimile părinţilor se umplură de bucurie. Băiatul creştea şi se făcea tare ca leul şi frumos ca primăvara şi deştept ca aerul care pătrunde peste tot şi le ştie pe toate. Toţi care îl vedeau îl iubeau şi-i pizmuiau pe părinţi pentru norocul lor. Şi după ce se făcu mare, stând o dată în faţa colibei, văzu un om trecând pe-acolo călare şi strigând întruna: „Stăpânul, regele nostru, făgăduieşte mâna fetei sale şi jumătate din regat aceluia care este mai tare, mai deştept şi mai frumos decât toţi ceilalţi, iar cine vrea să vie la întrecere este poftit la palatul regelui!“
Auzind aceste vorbe, flăcăul se duse la părinţii săi şi le zise: „Îngăduiţi-mi să mă duc la palatul regelui, să mă iau la întrecere cu ceilalţi bărbaţi ai ţării“. Părinţii îl binecuvântară şi-l lăsară să plece. Când ajunse la rege, acolo se şi strânsese o mulţime de oameni; cu toţii fură ospătaţi trei zile cu mâncare şi băutură. A patra zi însă se adunară într-un loc mare, în faţa palatului. Şi peste puţină vreme apăru regele cu mai-marii regatului său, şi iarăşi peste puţină vreme se ivi şi prinţesa, urmată de toate slujitoarele sale. Erau atât de frumoase, încât mulţi bărbaţi şi-ar fi primejduit desigur viaţa ca să le aibă, dar alături de stăpâna lor nu le vedeai, aşa cum nu vezi ziua stelele. Iar prinţesa ţinea în mână o oglindă fermecată, care avea însuşirea să arate de fiecare dată chipul celui mai frumos dintre oameni. Şi în vreme ce se uita în oglindă şi trecea printre şirurile de bărbaţi, prinţesa vedea în oglindă doar propriul ei chip; dar când ajunse la feciorul ciobanului, chipul ei dispăru şi se ivi acela al flăcăului. Atunci se întoarse şi zărindu-l, spuse: „Acesta-i cel mai frumos!“ Iar regele se ridică şi grăi: „Am avut un codru mare care se întindea până la marginea regatului meu şi am avut o mină în care se găsea destul fier pentru toţi supuşii mei. Într-o noapte însă un moroi cumplit, care în viaţă fusese slujitorul meu, a făcut din tot codrul un singur copac şi din tot fierul o singură bardă, iar tronul meu nu va fi trainic până nu se va găsi un om să doboare acest copac cu această bardă“. Şi se perindară cei de-acolo, unul după altul, prin faţa bardei, dar nimeni nu putu s-o clintească din loc. Când veni rândul feciorului ciobanului, acesta apucă barda şi dintr-o singură lovitură doborî copacul. Şi, după ce-l doborî, tăie din el un par atât de gros, încât doi bărbaţi nu-l puteau cuprinde, şi înalt cât catargul unei corăbii. Şi se duse cu parul la locul unde era îngropat slujitorul, care bântuia ca moroi cumplit, şi înfipse parul atât de adânc, încât nu se mai văzu. Arunci regele strigă: „Ăsta-i cel mai tare!“ Şi ieşi din rând cel mai bătrân dregător al regelui şi grăi: „Care dintre voi poate să spună la ce se gândeşte acum prinţesa, fiica stăpânului şi regelui nostru?“ Toţi tăceau şi nu ştiau ce să răspundă; feciorul de cioban veni în faţă, se închină şi vorbi: „Prinţesa se gândeşte acum la mine!“ Cum auzi aceste vorbe, fata regelui veni în faţă şi zise: „Ai ghicit, şi pentru că eşti cel mai tare, cel mai frumos şi cel mai deştept vreau să te iau de bărbat“.
Şi în aceeaşi zi făcură nunta, iar regele îi dărui ginerelui său jumătate din regat. Acum voinicul avea putere şi bogăţie şi o nevastă frumoasă şi dulce ca prima zi de primăvară. Dar feciorul ciobanului nu lua seamă la puterea şi bogăţia sa, iar frumuseţea soţiei sale nu-l fermeca, fiindcă îşi dorea să stăpânească ce-i mai minunat pe lume. Dar nu ştia ce putea fi aceea, şi-i întreba pe toţi călătorii care treceau prin ţară care ar fi lucrul cel mai minunat despre care vor fi auzit în drumurile lor. Odată sosi un om bătrân, care zise: „Nimic pe lume nu e mai presus de Fecioara fără trup care sălăşluieşte în muntele de diamant. Dar cine vrea s-o vadă trebuie să meargă în noaptea de Anul Nou la lacul de smaragd, unde ea se scaldă la miezul nopţii“.
Voinicul se hotărî să pornească într-acolo pentru a o cuceri pe Fecioara fără trup. Zadarnic îl rugară bătrânii săi părinţi şi regele şi regina să renunţe la gândul său şi să rămână acasă, zadarnic se jeluia tânăra lui soţie. Dar, oricât de minunată şi de ademenitoare era înfăţişarea acesteia, trupuri dulci de femei sunt multe pe pământ, voinicul nu voia decât să-şi părăsească soţia şi să se ducă la Fecioara fără trup despre care îi vorbise călătorul. Aşteptă până ce veni toamna şi când începură să cadă frunzele din copaci porni la drum spre lacul de smaragd, merse nouăzeci de zile şi ajunse la el. După ce ajunse, îşi clădi o colibă pe malul lacului şi se puse să aştepte noaptea de Anul Nou, când Fecioara fără trup venea să se scalde.
Era o noapte frumoasă cu lună, feciorul ciobanului stătea ascuns după nişte copaci, la marginea lacului, şi inima-i bătea tare, căci azi avea să vadă tot ce era mai minunat pe lume. Noaptea era rece, dar el nu lua seamă la asta. Deodată, zări ivindu-se în depărtare o fată strălucitoare, într-un veşmânt de aur care scânteia de diamante şi mărgăritare. Dar, cu toate că luna lumina puternic, el nu văzu nici o umbră pe zăpada albă, iar fata trecea prin copaci, fără ca el să poată pricepe cum. Şi, după ce ajunse la malul lacului, îşi scoase veşmântul de deasupra şi pe cel de dedesubt, şi feciorul ciobanului rămase uimit şi fermecat de minunea formelor ei, mai albe ca zăpada şi mai frumoase decât toate celelalte forme pământeşti. Apoi se cufundă în apa lacului, care nici iarna nu îngheţa, fiindcă era o apă fermecată.
Dar suprafaţa lacului rămase neclintită, cu toate că feciorul ciobanului vedea limpede că fata înota în el. Nu-şi dezlipea ochii de la ea şi nu-şi mişca nici un mădular de teamă să nu-l descopere şi să fugă. Ea rămase vreme de un ceas în lac, dar nu se udă, îşi îmbrăcă veşmintele de dedesubt şi pe cele de deasupra şi plecă aşa cum venise. Dar feciorul ciobanului, după ce o văzuse pe frumoasa fată, simţi că nu mai putea trăi fără ea. Zadarnic însă chibzuia cum ar face s-o cucerească. Cugeta ziua şi noaptea şi nu mai avea astâmpăr. Dragostea pentru Fecioara fără trup îl mistuia din ce în ce mai tare şi hotărî să moară. Se întâmplă atunci să treacă pe-acolo o femeie bătrână, milostivă, care îl întrebă ce-i lipseşte. Atunci el i se jelui şi-i spuse că avea să moară pentru că nu putea s-ajungă la frumoasa fecioară de pe muntele de diamant. Bătrâna era însă una din acele mume ale pădurii care îi ajută pe oameni când sunt în nevoie. Şi ea îi zise tânărului: „Poţi prea bine să răzbeşti la muntele de diamant; ia-o numai într-acolo pe unde a dispărut Fecioara fără trup şi mergi tot înainte, şi nu te gândi la drum, ci doar la ea, şi-atunci ai s-ajungi. Odată ajuns acolo, poţi lesne s-o cucereşti, căci ea trebuie să facă întotdeauna ceea ce gândeşte cel a cărui inimă e plină de iubire pentru ea“.
Voinicul se bucură şi-o porni neîntârziat la drum şi nu se gândi la nimic decât la Fecioara fără trup, în aşa fel încât nu vedea drumul pe care umbla şi nu ştia dacă e zi ori noapte. Şi-ajunse pe neobservate la muntele de diamant şi se pomeni, în cele din urmă, în faţa ei. Şi văzându-l, fata voi să se facă nevăzută, dar el fu cuprins de mâhnire şi se gândi: „Ah, de-ar rămâne totuşi!“ Atunci ea rămase şi-l aşteptă liniştită să vină. Şi el spuse: „Am părăsit un regat şi bogăţii nemăsurate şi o soţie frumoasă ca să te caut. Părinţii mei au rămas acasă plini de grijă şi deznădejde, iar soţia mea varsă lacrimi dimineaţa şi seara şi noaptea în vis, căci mă visează. Eu însă nu mă gândesc la regatul şi la bogăţiile mele, nici la părinţii mei şi nici la soţia mea, căci inima mi-e plină de dragoste pentru tine!“ Minunata fecioară însă tăcea şi ochii ei îl priveau rece pe străin. Iar feciorul de cioban se întristă şi se gândi: „Ah, dacă mi-ar spune bun venit!“ Atunci fecioara zâmbi şi zise: „Fii bine-venit şi-ţi mulţumesc pentru dragostea ta credincioasă; acum însă vino cu mine în palat ca să te pot cinsti şi primi ca pe oaspetele meu drag“. Şi tânărul o urmă în palatul mândru, făcut dintr-un singur diamant, şi se aşeză alături de ea la o masă pe care se aflau bucate şi vinuri alese. Cu toate că-i atinse veşmântul de două ori cu mâna, nu simţi nimic şi i se păru că atinge aer. Şi mâncă şi bău şi se lăsă fermecat de frumuseţea minunatei fete. Ea îi vorbi prietenos şi-l sluji ca pe un oaspete binevenit. Cu cât o privea mai mult, cu atât dragostea i se făcea mai arzătoare; ea însă rămânea la fel de liniştită ca mai înainte.
Atunci el se gândi: „La ce-mi slujeşte că am venit pe muntele de diamant şi că stau lângă cea mai mândră fecioară de pe lume, dacă ea nu-mi împărtăşeşte dragostea! Ah, dacă ar fi totuşi a mea!“ Atunci ochii fecioarei se aprinseră de patimă, pieptul ei fremătă atât de năvalnic, încât veşmântul strâmt i se rupse. Şi îl îmbrăţişă pe tânăr şi îl strânse la piept şi-şi apăsă buzele de gura lui şi se lăsă cu el pe pat. Când văzu minunata fecioară în toată frumuseţea ei stând alături de el, feciorul de cioban se simţi dogorind şi-i înconjură cu braţele grumazul şi-şi apăsă buzele de gura ei roşie. Dar braţul care-i căuta grumazul alb apuca doar aer şi buzele lui fierbinţi nu simţeau nimic, deşi vedea că gura ei se odihnea pe a lui. Patima lui creştea tot mai aprig, o vedea beată de iubire alături de el, dar nu simţea nici un trup străin lângă al său.
Îşi aminti atunci de sfatul mumei pădurii şi se gândi: „Ah, dacă ar avea un trup ca celelalte femei!“ Ea se întristă şi zise: „Doreşte-ţi orice, numai această dorinţă nu ţi-o pot nicicând împlini; iată, sunt tot ce e mai minunat pe-astă lume, nici o femeie pământeană nu mi se poate asemui, sunt pururi tânără, pururi frumoasă, dragostea mea n-are sfârşit şi nu cunoaşte istovire – trup însă nu am!“ Şi tânărul privea mândreţea strălucitoare a chipului şi a trupului ei şi era plin de un dor fierbinte; dar de câte ori încerca să-şi încolăcească braţele în jurul ei, nu prindea decât aer. Şi rămase astfel un an întreg în palatul de diamant; de câte ori voia să plece, frumuseţea minunată, fără pereche a fecioarei îl ţinea pe loc; iar cât timp era la ea, îl mistuia un dor neîmplinit.
În cele din urmă, nu mai răbdă să rămână. Se gândi la tânăra şi înfloritoarea lui soţie, la strângerea ei de mână, la sărutul ei, la îmbrăţişarea ei, şi îl cuprinse dorul de femeia părăsită. Hotărât, îşi luă rămas-bun de la Fecioara fără trup şi părăsi muntele de diamant şi merse fără să se oprească până ce ajunse în regatul socrului său. Aici rudele sale îl întâmpinară cu mare bucurie şi se făcură petreceri strălucite, iar tânăra lui soţie îl copleşi cu dezmierdări care îl încântară. Dar după câteva zile deveni tăcut şi trist. Privi toate lucrurile care îl înconjurau şi i se părură sărăcăcioase faţă de strălucirea palatului de diamant pe care îl părăsise. Se uită la soţia lui, dar, oricât de caldă îi era strângerea de mână, de dulce sărutul, de aprinsă îmbrăţişarea, după ce văzuse frumuseţea minunată a fecioarei fără trup, prinţesa îi păru urâtă.
Şi deveni tot mai tăcut şi mai trist, şi nimic din ce avea nu-l mai putea fermeca; dar nici să se întoarcă înapoi nu mai era cu putinţă, căci se gândea la dorul neîmplinit pe care îl simţise alături de frumoasa fecioară. Atunci îşi dorea adesea ca înfloritoarea lui soţie să fie tot atât de frumoasă ca locuitoarea palatului de diamant, sau ca cea mai minunată dintre toate câte sunt pe lume să aibă un trup. Dar asta îşi dorea zadarnic. Şi trăi astfel, tăcut şi trist, până ce muri.
(Richard Kunisch)
— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
2 răspunsuri la “Fecioara fără trup, de Richard Kunisch”
[…] Mihai Eminescu, un poem lucrat la Berlin (1873-1874). El își are originea în cel de-al doilea „basm valah” scris de Richard Kunisch, pe care îl puteți citi integral: „Fecioara fără trup”. […]
[…] pentru literatura română, prin cele două „Basme valahe“: „Fata din grădina de aur“ şi „Fecioara fără trup“ (traduse pentru prima oară de D. Caracostea, în 1926). Ambele sunt considerate drept surse […]