
Veronica Micle, din volumul „Poesii” (1887). Un poem foarte… eminescian.
De altfel, este foarte probabil ca versurile să-i fi fost dedicate tocmai lui Mihai Eminescu.
Poemul Veronicăi Micle este recitat superb de Lucian Dumbravă.
Când noaptea e adâncă…
Când noaptea e adâncă și-i liniște, tăcere,
Când și zefirul dulce pe frunze doarme lin,
Iar luna călătoare pe cerul cel senin
A firii adormite e singura veghere,
Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe,
Deștept, far-de repaos veghează ne-ncetat,
Cu-al zilei zgomot mare în veci neîmpăcat
Tăcerea mută-a nopții îi place să asculte.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Ce-aude el atuncea când eu n-aud nimica,
Nu știu, însă în pieptu-mi un farmec dulce simt,
Și orizontu-mi pare că e îngust și strâmt,
Iar lumea uriașă neînsemnat de mică.
Apoi, urmând cu dorul duioasa lumii rază,
Pătrund cu ea-mpreună întinsul nesfârșit,
Și-o clipă al meu suflet de lume dezlipit
În sfere dulci, senine, ferice el planează.
Și-n ora cea de pace, de sfânta liniștire,
Ființă mult iubită ce-n lume te-ntâlnesc
De cât oricând atuncea mai mult eu te slăvesc,
La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire.
Și-n cerurilor taină adâncă și divină
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind
Ca s-o-nțeleg mai bine eu ochii mi-i închid:
Și-atunci văd că de tine e inima mea plină.