— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
Richard Kunisch, basmul care stă la originea poemului „Luceafărul”, scris de Mihai Eminescu în anul 1883. Îl redăm, în întregime, mai jos.
Dar, mai întâi de toate, să aflăm cine este acest Richard Kunisch și care este legătura sa cu România și, mai ales, cu scrierile lui Eminescu. German, prusian de obârșie, cu studii de filologie romanică şi o înzestrare ieşită din comun pentru limbile străine, Kunisch s-a născut în 1828, la Breslau.
Pe linie maternă aparţinea familiei baronilor von Richthofen. Adoptat de sora mamei sale, este înnobilat baron în 1866 şi îşi ia numele de Kunisch von Richthofen. Între 1846 şi 1849 face studii de drept, ştiinţe politice şi filologice.
Unchiul său, Emil von Richthofen, care între 1846 şi 1848 fusese ministru plenipotenţiar al Prusiei în Principate, este numit membru în Comisia Europeană a Dunării, înfiinţată după Tratatul de la Paris (1856). Acesta avea nevoie de e un secretar de legaţie și îl ia cu el, ca stagiar, pe Kunisch.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Și iată-l pe acest tânăr german venind la București, la 16 iulie 1857. Deși literatura germană nu l-a primit în „cetate”, Kunisch este foarte important pentru literatura română, prin cele două „Basme valahe“: „Fata din grădina de aur“ şi „Fecioara fără trup“ (traduse pentru prima oară de D. Caracostea, în 1926). Ambele sunt considerate drept surse principale ale poemelor eminesciene „Luceafărul”, respectiv „Miron și frumoasa fără corp”.
Caracostea a susținut mereu că provenienţa basmelor e muntenească, de vreme ce schemele lor sunt universale, iar majoritatea motivelor care le compun sunt atestate pretutindeni în ţară.
Au fost mulți critici care au încercat să demonstreze faptul că basmul „Fata din grădina de aur” este toponimic. De pildă, în munții Piatra Craiului se află un perete de stâncă numit „Malul Galben“, iar în Bucegi o „Vale a Gălbenelelor“. Tot acolo există și „Valea Dorului“, care ar putea fi pusă în legătură cu „Câmpul Amintirii” din lectura de mai jos.
Dar nimic din toate aceasta nu poate fi demonstrat. Veți sesiza, însă, parcurgând „Fata din grădina de aur”, multe idei împrumutate de Mihai Eminescu pentru a construi capodopera poeziei naționale, „Luceafărul” (sigur, ridicate la un alt nivel intelectual). Lectură plăcută!
Fata din grădina de aur
Un împărat puternic avea o fată care încă de mică era atât de frumoasă, încât veneau oameni de aproape şi de departe ca s-o vadă. Şi cine avea dureri scăpa de ele, şi cine era bolnav se însănătoşea privind la fata de împărat. Crescând, i-au sporit farmecul şi drăgălăşenia, iar faima i s-a răspândit în toate ţările. Atunci împăratul se gândi în trufia lui: fata e prea bună ca să ajungă nevasta unui om obişnuit, de aceea nu o va lua nimeni, şi e prea frumoasă pentru ochii altor oameni, de aceea nu trebuie s-o vadă nimeni; am să-i dăruiesc însă un palat şi o grădină, mai frumoase decât toate celelalte palate şi grădini, ca să locuiască acolo.
În împăraţia sa se afla Valea Galbenă, despărţită de restul ţării prin munţi înalţi, şi nimeni afară de împărat nu ştia drumul până acolo. Şi împăratul duse acolo lucrători şi îi puse să zidească un palat cu totul şi cu totul de marmură, cu acoperiş de argint. Lângă palat porunci să se facă o grădină mare, în ea toţi pomii erau de aur şi toate florile din nestemate, roşii, verzi şi albastre. Dădu poruncă să se ridice de jur împrejurul grădinii un zid, numai din oţel şi mai înalt decât un turn. Trei ani munciră lucrătorii aici, apoi totul se isprăvi şi împăratul îşi aduse fata, împreună cu slujitoarele ei, ca să rămână în palat până la sfârşitul vieţii. Iar fata văzu palatul frumos şi grădina de aur şi florile colorate din nestemate şi-şi îmbrăţişă tatăl, mulţumindu-i că i-a dat o locuinţă atât de frumoasă cum nu avea nici un alt om. Împăratul însă porunci slujitoarelor să-i împlinească orice dorinţă prinţesei, numai fereastra să n-o deschidă niciodată, altminteri avea să le omoare. Şi înainte de a pleca, încuie uşa cu şapte chei, ca nimeni să nu o poată deschide, iar la intrarea în vale puse un balaur, care nu trebuia să lase pe nimeni să treacă.
Se întâmplă atunci că un fiu de rege auzi vorbindu-se atât de mult despre frumuseţea prinţesei, încât nu mai voi să trăiască fără ea. Tatăl său puse să se aducă cele mai frumoase fete din regatul lui, să-şi aleagă una de nevastă; dar prinţul zise că nu vrea să se însoare decât cu fata de împărat şi, dacă nu o poate avea, mai bine să moară. Atunci bătrânul rege se mâhni şi-i spuse feciorului său: „Ia- ţi din vistieria mea cât aur şi câte pietre preţioase pofteşti şi ia-ţi toţi slujitorii mei ca s-o aduci“.
Prinţul se înveseli din nou, puse să se încarce toate comorile şi să se înarmeze toţi slujitori şi le porunci să-l urmeze. Dar el nu ştia drumul care ducea la Valea Galbenă, şi nimeni din regat nu ştia. Atunci prinţul cu întregul său alai se duse la Sfânta Miercuri şi-i spuse: „O iubesc pe fata de împărat şi, dacă nu o capăt, trebuie să mor. De aceea am plecat s-o aduc, dar nu ştiu drumul care duce la Valea Galbenă“. Iar Sfânta Miercuri fu mişcată de dragostea lui şi-i spuse: „Trimite-ţi înapoi toţi călăreţii şi toate comorile şi încalecă pe acest cal; el zboară ca vântul, ca fulgerul şi ca gândul, şi ştie drumul către Valea Galbenă. Dar mai înainte ai să ajungi la Valea Amintirii; acolo să nu cobori şi să nu te opreşti, căci mai apoi o să-ţi pară rău“.
Bucuros, fiul regelui îşi trimise toţi călăreţii şi toate comorile înapoi. Îi mulţumi apoi Sfintei Miercuri şi porni la drum. Trecu călare prin păduri şi peste munţi şi străbătu înot mări întinse, şi inima îi era plină de frumoasa fată de împărat. Ajunse astfel într-o vale mândră care semăna cu grădina tatălui său, încât i se păru că e din nou acasă. Îşi aminti de bătrânul său tată, cât de trist fusese la despărţire şi cu câtă îngrijorare se va fi gândind acum la el. Şi cu cât privea mai mult valea, cu atât prinţul se mâhnea mai tare şi coborî de pe cal şi se întinse sub un copac. Auzi atunci cum frunzele copacului vorbeau între ele şi povesteau că bătrânul rege se îmbolnăvise de supărare şi că era pe moarte.
Speriat rău, prinţul încălecă şi porni grabnic spre casă. Ajungând în regatul tatălui său i se spuse că bătrânul rege e sănătos şi aşteaptă cu nădejde şi încredere întoarcerea fericită a feciorului său. Şi atunci prinţul se gândi din nou la frumoasa fată de împărat şi îl cuprinse o adâncă supărare pentru că ascultase de vorbele frunzelor. Şi porni călare spre Sfânta Vineri, să-i ceară ajutor. Aceasta îl mustră că zăbovise în Valea Amintirii, deşi fusese oprit s- o facă; la sfârşit însă îi dete o floare şi- i spuse: „Când ai să vezi o fereastră deschisă la palat, dă-i drumul florii să zboare; dar înainte de-a ajunge acolo trebuie să treci prin Valea Deznădejdii; păzeşte-te să nu zăboveşti acolo, altminteri o să- ţi pară rău“. Prinţul îi mulţumi, se sui pe cal şi plecă înainte bucuros.
Ajungând la Valea Amintirii, dădu pinteni calului şi închise ochii până ce trecu de ea. Apoi se bucură că biruise atât de lesne primejdia şi tot ce mai avea de făcut i se păru uşor faţă de această încercare. Merse astfel călare până către seară. Şi când se întunecă ajunse iarăşi la o vale. Acolo copacii erau atât de deşi, încât nici soarele, nici luna nu puteau să lumineze printre ei, iar crengile închideau adesea drumul calului. Odată ajuns în vale, prinţul se întristă deodată, se gândi la toate piedicile pe care trebuia să le mai învingă. Chiar dacă ar fi izbutit în lupta cu balaurul, cum ar fi putut deschide uşa încuiată cu şapte chei, sau cum ar fi putut să se caţăre pe zidul durat din oţel alunecos şi înalt cât un turn? Şi dacă n-ar fi putut şi ar fi fost silit să se întoarcă de la palatul minunat cu treaba neisprăvită, nu ar fi ajuns de râsul lumii în regatul tatălui său?
Atunci se opri, descălecă şi se întinse sub un copac. Pe crengile copacului şedea însă un corb care glăsui: „Nici un om n-a trecut vreodată prin ziduri de oţel, iar dacă te duci la palatul minunat şi apoi te întorci fără prinţesă, ai să ajungi de râsul tuturor“. Prinţul se ruşină, încălecă pe cal şi porni din nou grabnic spre casă. Dar de cum ajunse în regatul său, orice grijă îl părăsi şi îl cu prinse o mare părere de rău că se lăsase înşelat de corb.
Se duse la Sfânta Duminică şi-i povesti ce se întâmplase şi o rugă să-l ajute. Sfânta Duminică îl mustră însă că se oprise în Valea Deznădejdii în loc să dea pinteni calului, aşa cum i se poruncise. Îi dărui o pasăre, spunându-i: „Când ai să vezi că frumoasa fată de împărat varsă o lacrimă, să-i dai drumul păsării să zboare“. Pe prinţ îl cuprinse din nou voioşia, încălecă pe cal şi porni a treia oară spre Valea Galbenă. Zărind Valea Amintirii, trecu mai repede prin ea, ţinându-şi ochi strâns închişi, în aşa fel încât să nu mai vadă imaginea încântătoare care îi amintea de grădina, lăsată în urmă, a tatălui său. Şi înainte de a ajunge în Valea Deznădejdii, rupse câteva frunze şi-şi astupă urechile ca să nu mai poată auzi glasul corbului. Dădu pinteni calului şi trecu şi pe-aici cu bine. Prinse atunci curaj şi, faţă de isprăvile săvârşite, tot ce mai avea de îndeplinit i se părea uşor. Şi merse de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa şi ajunse la intrarea în Valea Galbenă, unde se afla balaurul. Mătăhala avea însă, afară de coadă, o carapace tare ca oţelul, şi nici o armă nu trecea prin ea. Văzându-l pe fiul de rege, se pregăti să-l înghită; dar prinţul, pe calul său iute, îi scăpă şi-i împlântă sabia pân-n plăsele în coadă, ţintuindu-l tare de stânci. Şi înainte ca balaurul să scape, prinţul aduse pietre şi le îngrămădi peste el, înăbuşindu-l. Apoi, plin de voie bună, merse călare până la Valea Galbenă, unde văzu, aşternându-se în faţa lui, palatul cu acoperişul strălucitor de argint şi zidul de oţel.
În primii ani, frumoasa fată de împărat fusese foarte voioasă în noul ei locaş şi se desfătase cu priveliştea încăperilor pline de lucruri preţioase, a copacilor de aur şi a florilor din nestemate colorate. Dar după un an căzu la întristare, stătea în odaia ei şi nu voia să mai iasă în grădina minunată. Când slujitoarele o întrebară ce-i lipseşte şi de ce e aşa de tristă, ea răspunse: „Sunt de un an în acest palat şi când am venit afară era primăvară, şi acum trebuie să fie iar primăvară; eu însă nu mai pot să văd pădurea verde şi pajiştile înflorite fiindcă voi aţi închis toate ferestrele, şi de aceea o să mor“. Atunci slujitoarele fură cuprinse de spaimă, căci se temeau de mânia împăratului de nu i-ar fi ascultat poruncile, dar se temeau şi mai tare de mânia lui dacă frumoasa prinţesă ar fi murit. O rugară stăruitor să fie iarăşi voioasă. Dar fata împăratului nu le dădu ascultare, nu se mai atinse de mâncare şi băutură şi se lăsă cuprinsă de atâta obidă, încât frumuseţea i se ofili. Atunci slujitoarele se speriară şi deschiseră fereastra din odaia prinţesei, şi dintr-o dată se auziră păsările cântând şi se văzură cerul albastru şi pajiştile verzi, şi valuri primăvăratece de aer proaspăt intrară în încăpere. Frumoasa fată de împărat se bucură şi alergă la fereastră şi, simţind aerul proaspăt de primăvară, se însănătoşi şi se făcu iar frumoasă ca mai înainte.
Odată, pe când stătea la fereastră şi se uita în jos, spre Valea Galbenă, trecu pe-acolo zmeul, un duh puternic care sălăşluieşte în văgăunile munţilor şi poate lua orice înfăţişare. Zmeul trecu în chip de vânt şi, atingând cu adierea sa obrajii şi umerii fetei de împărat, se aprinse de dragoste puternică pentru ea şi jură să fie a lui. Iar seara următoare se prefăcu într-un astru şi se aruncă în odaia fecioarei. Acolo se făcu însă un tânăr mândru şi strălucitor care îi vorbi astfel: „Eşti cea mai frumoasă dintre femei şi nici un bărbat nu este vrednic să-ţi desfacă cingătoarea veşmântului; dar eu sunt mai puternic decât toţi muritorii şi împărăţia mea nu are margini. Urmează-mă şi fii a mea, te voi duce acolo unde este pururea zi, sus deasupra norilor, în apropierea soarelui“.
Frumoasa fată de împărat îi răspunse: „Ochii mă dor când te privesc şi nu-ţi pot răbda strălucirea; dacă te-aş urma, aş orbi, iar vecinătatea soarelui m-ar pârjoli“. Atunci zmeul cel puternic fu cuprins de mâhnire, se prefăcu iarăşi într-un astru şi se aruncă la loc pe cer. Rămase acolo toată noaptea, privind în jos, în cămara frumoasei prinţese; razele îi erau palide şi lâncede ca şi cum jalea le-ar fi întunecat. Iar în seara următoare zmeul cel puternic se prefăcu într-o ploaie care căzu în odaia fetei de împărat. Dar acolo luă înfăţişarea unui tânăr frumos ai cărui ochi erau albaştri ca adâncul mării şi al cărui păr lucea stins în lumina lunii ca solzii de peşte. Şi îi spuse: „Urmează-mă şi fii a mea, te voi duce acolo unde nu pătrunde rază de soare, adânc sub fundul mării; acolo îţi voi dărui palate de roşu mărgean şi alb mărgăritar“.
Atunci frumoasa fată de împărat grăi: „Mi-e frig în preajma ta, iar dacă te- aş urma în palatele tale de mărgean şi alb mărgăritar, acolo unde nu pătrunde rază de soare, aş pieri de frig“. Zmeul cel puternic se mâhni şi spuse: „Ce să fac ca să mă iubeşti? Cere- mi ce vrei, numai fii a mea“.
Atunci frumoasa fată se gândi să-i pună la încercare puterea dragostei, să vadă dacă pentru el nici o jertfă n-ar fi prea mare spre a o dobândi pe ea, şi-i spuse: „Dacă vrei să te urmez şi să fiu a ta, atunci leapădă-te de toată puterea şi nemurirea ta, şi fă-te om ca toţi oamenii, ca să te pot strânge-n braţe fără să-mi fie frică de tine“. Atunci duhul cel puternic o privi pe frumoasa fată şi nici o jertfă nu i se păru prea mare pentru dragostea lui, aşa că-i spuse: „Fie precum voieşti! Mâine voi zbura la tronul lui Dumnezeu şi-i voi înapoia nemurirea şi puterea pe care mi le-a dăruit şi-l voi ruga să mă prefacă într-un om slab, muritor, ca să fii a mea“. După ce rosti aceste vorbe se preschimbă într-un curcubeu, se urcă la cer şi rămase acolo toată noaptea, deasupra palatului fetei de împărat.
Dimineaţa însă apăru fiul de rege în faţa palatului, dădu ocol călare zidului, dar nu putu să intre pe nicăieri. Văzu atunci o fereastră deschisă, dar atât de sus, încât nici o săgeată n-ar fi ajuns la ea. Prinţul îşi aminti de floarea pe care i-o dăruise Sfânta Vineri şi îi dădu drumul să zboare. Floarea zbură prin fereastra deschisă şi zbură până acolo unde şedea fata de împărat şi-i căzu în poală. Prinţesa tocmai împletea o cunună de flori, florile erau din nestemate colorate, albastre, verzi şi roşii, iar frunzele şi codiţele din aur, căci frumoasa fată le-adusese din grădină. Văzând însă floarea care-i căzuse în poală, scoase un ţipăt de bucurie şi le-aruncă pe toate celelalte, căci i se părură urâte faţă de aceasta. Şi totuşi nu era decât o floare umilă, aşa cum văzuse zilnic nenumărate altele pe vremea când hoinărea slobod. Sărută floarea şi-i sorbi mireasma şi nu se mai sătura să-i privească frunzuliţele cu vinişoare subţiri. Apoi se duse grabnic la fereastra prin care zburase floarea înăuntru, nădăjduind că vântul o să-i aducă şi alte flori. Când ajunse la fereastră, îl văzu pe mândrul fiu de rege, care îi spuse că trecuse prin Valea Amintirii şi prin Valea Deznădejdii şi omorâse balaurul puternic ca să poată pătrunde până la ea, să o ia de soţie. Vederea florii trezise în fata de împărat dorul de viaţa ei slobodă de mai înainte, aşa că ar fi părăsit bucuroasă palatul şi grădina de aur. De asemenea, cu cât se gândea mai mult la primejdiile prin care trecuse prinţul din dragoste pentru ea, cu atât îl plăcea mai mult. Şi chipeşul prinţ o rugă tot mai stăruitor să-l urmeze ca soţie în regatul tatălui său, şi îi arătă cât de mare îi era puterea şi o încredinţă că avea mai multe nestemate decât aurul tatălui ei, împăratul, şi mai mult aur decât argintul tatălui ei, împăratul. Atunci prinţesa nu se mai împotrivi rugăminţilor sale şi dragostea pentru fiul de rege i se aprinse puternic în suflet. Dar gândindu-se că nu avea cum să plece din palat, căci toate uşile erau închise cu şapte chei, începu să plângă. Prinţul văzu cum se rostogoleau lacrimile frumoasei fete de împărat şi-şi aminti de pasărea pe care i-o dăruise Sfânta Duminică, şi-i dădu drumul să zboare. Iar pasărea se-nălţă mai sus şi mai sus, şi se făcu mai mare şi mai mare. De îndată ce ajunse la prinţesă, îi zise: „Aşază-te pe spatele meu, să te duc jos“. Şi, cum ea şovăia, pasărea îi vorbi din nou: „Fii pe pace şi nu te teme de nimic; zburând peste prăpăstii şi mări şi ziduri din cele mai înalte, am adus mai mulţi iubiţi laolaltă decât are primăvara flori“.
Atunci, frumoasa fată de împărat prinse curaj şi se avântă pe spatele păsării şi se lăsă dusă jos la tânărul prinţ, care o sărută duios, o aşeză pe cal şi porni cu ea la drum. În acelaşi timp însă, la palatul cu grădina de aur sosi împăratul să-şi viziteze fata. Văzând că nu mai era acolo, se mânie amarnic şi puse să fie omorâte slujitoarele şi porni cu toţi călăreţii săi după fugari. Văzându-i pe urmăritori, prinţul o întrebă pe frumoasa fată de împărat: „Cât de repede trebuie să merg ca să scăpăm de slujitorii tatălui tău?“ Ea îi răspunse: „Mergi ca vântul!“
Atunci călăreţii împăratului nu-i mai putură prinde din urmă; împăratul avea însă un cal, pe care i-l dăruise un vrăjitor, cu care se apropie tot mai mult de fugari. Şi din nou fiul regelui o întrebă pe prinţesă: „Cât de repede trebuie să merg ca să scap de tatăl tău?“. Iar ea îi răspunse: „Mergi ca fulgerul!“ Dar împăratul, apropiindu-se tot mai mult, încordă arcul şi îl ţinti pe prinţ. Atunci acesta îi zise calului său: „Zboară ca gândul!“, şi, înainte de a-şi fi isprăvit vorba, erau atât de departe, încât în spatele lor se afla ceva care aducea cu un nor întunecat şi care cu o clipă mai înainte fusese în faţa lor.
În vreme ce prinţul fugea cu frumoasa fată de împărat, zmeul cel puternic zbura spre tronul lui Dumnezeu: „Doamne, îţi aduc înapoi toată puterea şi nemurirea pe care mi le-ai dăruit. Iubesc o copilă pământeană, de aceea te rog, o, Doamne, fă-mă slab şi pieritor ca ea!“ Domnul însă îi spuse: „Nu ştii ce ceri! Pământenii sunt ca spuma mării, o boare de vânt îi zămisleşte, o adiere de vânt îi nimiceşte. Iar dragostea lor e ca steaua căzătoare, vine din cer, mersul îi e luminos, dar se stinge de cum atinge pământul, iar viaţa ei dăinuie cât gândul“. Zmeul îşi repetă rugămintea. Atunci Domnul îi zise: „Priveşte în jos!“ Şi zmeul văzu că frumoasa fată de împărat, care-i ceruse să-şi jertfească puterea nepământeană şi nemurirea, zbura acum în braţele unui pământean. Făptura nepământeană vărsă o lacrimă, prima de la începutul veşniciei, iar lacrima căzu pe fundul mării şi se prefăcu într-un mărgăritar minunat. Şi zmeul plutea deasupra fugarilor, oricât de fulgerător îi purta pe aceştia calul. El nu voia să-i lase să moară împreună, îmbrăţişaţi, căci tot o mai iubea pe prinţesă. Luă atunci o brăţară, ale cărei pietre străluceau ca tot atâtea stele, şi o aruncă pe crengile unui copac. Şi oricât de repede zburau, frumoasa fată de împărat văzu brăţara scânteind şi-i spuse prinţului: „Hai să ne oprim să mă uit la podoaba minunată!“ Prinţul se opri, o dădu jos de pe cal şi se urcă în copac, să ia brăţara. Când frumoasa fată de împărat rămase acolo singură, zmeul luă o stană de piatră, mare cât un palat întreg şi grea cât tot fierul ascuns în măruntaiele pământului, şi-o prăvăli peste locul unde se afla prinţesa. Fiul de rege rămase însă neatins. Dar văzând sfârşitul frumoasei fete de împărat, se prăbuşi pe stânca ce-o strivise şi zăcu acolo trei zile. Apoi se sculă, încălecă pe cal şi o luă încet spre casă. Dar când ajunse în Valea Amintirii, nu putu să meargă mai departe şi se-ntinse sub un copac. Pe crengi, păsările viersuiau cântece în care lăudau frumuseţea minunată a fetei de împărat. Iar el ascultă aceste cântece până ce se stinse.
(Richard Kunisch)
— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
— Vezi toate basmele și poveștile pentru copii —
3 răspunsuri la “Fata din grădina de aur, de Richard Kunisch”
[…] „Luceafărul” își are sursa în basmul „Fata din grădina de aur”, de Richard […]
[…] două „basme valahe” scrise de Kunisch – Fata din grădina de aur și Fecioara fără trup – încearcă să impună miraculosul, tainicul, poeticul, într-o […]
[…] De altfel, însăși capodopera „Luceafărul”, scrisă de Eminescu în 1883, se bazează pe unul dintre basmele lui Kunisch: „Fata din grădina de aur”. […]