
— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —
Nichita Stănescu, din volumul „11 elegii” (1966). Un mic comentariu: în „A șaptea elegie”, autorul se prăbușește – voit – din metafizic până în miezul concretului.
Este și aceasta o cale de cunoaștere, a cărei subiect deține dreptul la erodare fizică și precaritate. Dar numai aparent. În ciclicitatea lui, universul ne renaște etern, mereu sub altă formă.
Privită din această perspectivă, sacralitatea e doar un joc banal al emoțiilor. Nici nu poate fi altceva, de vreme ce „imaginația celorlalte forme concrete” subminează orice încercare de alterare a înțelesurilor existențiale.
A șaptea elegie
Opțiunea la real
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,
schimb verdele pe galben și
mă las pierit de toamnă.
În numele pietrelor trăiesc și mă las
cubic bătut în drumuri,
cutreierate de repezi mașini.
Trăiesc în numele merelor și am
șase sîmburi scuipați printre dinții
tinerei fete dusă cu gîndul tot
după leneșe dansuri de ebonită.
În numele cărămizilor trăiesc,
cu brățări de mortar înțepenite
la fiecare mînă, în timp ce îmbrățișez
un posibil gălbenuș al existențelor.
Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginația
celorlalte forme concrete.
Și nici n-am vreme din pricina asta
șă mă gîndesc
la propria mea viață.
Iată-mă. Trăiesc în numele cailor.
Nechez. Sar peste copaci retezați.
Trăiesc în numele păsărilor,
dar mai ales în numele zborului.
Cred că am aripi, dar ele
nu se văd. Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se află
de ceea ce va fi.
Întind o mînă, care-n loc de degete
are cinci mîini,
care-n loc de degete
au cinci mîini, care
în loc de degete
au cinci mîini.
Totul pentru a îmbrățișa,
amănunțit, totul,
pentru a pipăi nenăscutele priveliști
și a le zgîria
pînă la sînge
cu o prezență.
— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —
3 răspunsuri la “A șaptea elegie, de Nichita Stănescu”
[…] scurt comentariu: Nichita Stănescu, din volumul „11 elegii” (1966). Un vis visceral, animalic, despre o lume primordială, […]
[…] (Nichita Stănescu) […]
[…] (Nichita Stănescu) […]