— Vezi toate poeziile lui George Coșbuc —
Un ic comentariu: George Coșbuc, din volumul „Fire de tort” (1896). Dincolo de Dumnezeu – pe care îl invocau cu mare ușurință – țăranii români aveau „demiurgii” lor.
Mitologia autohtonă e plină de superstiții. Poate și pentru că Dumnezeu nu a părut niciodată a fi de ajuns. Populația rurală de la acea vreme nu era știutoare de carte. Așa că a căutat să-și explice anumite fenomene cum a putut.
Vântoasele (ca și ielele) sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească. Mai concret, „vântoasele” sunt personificările feminine ale vârtejului. Ele sunt surorile vântului. Sunt rele și stăpânite de duhuri malefice. Apar atunci când se însoară un fecior de Drac.
Atenție și la aliterația lui Coșbuc: „vâjâia vârtej de vânt”.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Nu e pic de ironie la Coșbuc vizavi de neștiința țăranului român. Dar cumva, împrumutându-le expresiile și exploatându-le justificările, el încearcă să arunce în derizoriu superstițiile rurale.
Vântoasele
Să ne ferească Dumnezeu
Și-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghițit acu pământul,
Și-atâta om aveam și eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Și-am fost la babe și la vraci
Și-am dat și milă la săraci –
Și mi-a murit la săptămână!
De suflet noi voiam să-l dăm
Și-l dedem gata-n mâna morții!
Era voinic; trăsese sorții,
Și-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă –
Căci nu eram nici noi din drum –
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat și el pe brazdă.
Și ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin și chef, precum e data –
Țin minte toate, ca de ieri.
Și câți nuntași! Să-i spuie pragul!
Și-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Și-n mijloc el, mai mare dragul!
Și-așa deodată l-au cuprins
Călduri – c-a fost și cald în casă –
El a ieșit de după masă
Îmbujorat de vin și-aprins.
Și până să băgăm de seamă,
Vântoasele-și făcură rost –
Și dacă nu știu eu ce-a fost,
Atunci eu nu știu cum mă cheamă!
În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Și vezi, deodată,
Așa din vorbă așezată,
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Și-a rupt cămașa de pe el –
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.
Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Și undele-nghițind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Și se făcu-n văzduh roșeață
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut –
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceață!
Ce-a fost apoi – la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul știe;
Dar spui ce-am auzit și eu –
Că l-au văzut fugind orbește.
Se jură vameșul, de-i ceri,
Și doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nțeleagă ce vorbește!
– „Venea ca un nebun spre râu.
Din jos de pod! Și cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculțat în grabă,
Trecând prin râu. L-aș fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Și-mi prind cu Necuratul treabă.
Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-și tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculț, așa – de maica lui!”
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Și eu l-am tot rugat frumos:
– „Să-mbraci măcar cevași pe dos”.
Dar parc-a fost el om s-asculte!
Și-așa-n neștire l-au purtat
Cum nici nu te gândești cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Și-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă –
Ei, vezi, și să te miri ce spun:
Din om întreg te fac nebun,
Și din voinic, neom te lasä.
Ei spun așa ca s-a ținut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia –
Și-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să știu de ea. Și-am stat întruna,
Am stat de el ca să-l însor,
Și el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.
Și-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieții!…
Și-l așteptam la horă, bieții –
Și, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să știu pe care lume sunt,
Așa mă podidise plânsul.
A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Și-ar fi putut din el să taie
Bucăți-bucăți, că nu simțea.
N-avea putere-n el să-și tragă.
Nici sufletul, și-așa răpus
Zăcea pe țol cu fața-n sus
Cu ochii stinși și fără vlagă.
În două zânele l-au rupt,
I-au stors și sângele cu-ncetul,
Căci nu putea să-și miște, bietul,
Nici ochii-n cap! Și i-au mai supt
Și glasul, ca pe muți lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost și ce-a facut,
Și nu-i puteam ghici nici gândul!
Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieșea atunci din casä,
Eu n-aș fi de copil rămasă,
Că l-aș avea băiat și-acum!
Așa… mi l-a-nghițit pământul
Și-atâta om aveam și eu –
Să ne ferească Dumnezeu
Și audă-ne din cer cuvântul!
— Vezi toate poeziile lui George Coșbuc —
3 răspunsuri la “Vântoasele, de George Coșbuc”
[…] George Coșbuc, din volumul „Fire de tort” (1896), capitolul „Din viață”. E o poveste de dragoste tipică, de la sat. O ceartă banală între iubiți pare să le arunce în aer toate visele și speranțele. […]
[…] (George Coșbuc) […]
[…] cetină c-un fir de lumânareŞi c-o mărgică smulsă din sumanVestea că, pe vântoase reci, călare,Din viaţa noastră-a mai trecut un an.Zăvozii nu lătrau în bătătură,Ci scheunau […]