— Vezi toate poeziile lui Alexandru Vlahuță —
Alexandru Vlahuță a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Eminescu. Și nu l-a părăsit nici atunci când marele poet înnebunise.
Iată ce scria Vlahuță la puțin timp după moartea „Luceafărului”: „M-am dus într-o zi să-l văd la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. I-a părut bine că m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung și târând în picioare niște galoși mari de gumilastică, se prmbla prin odaie, cu mâinile la spate.
M-a întrebat de prieteni, căinându-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes și o mirare exagerată. Privirea-i era dusă, obrajii palizi și căzuți, glasul tărăgănat și somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară. Îmi spuse pe un ton important despre un plan de-al lui de reorganizare socială, la care se gândește de mult.
Adusei vorba de poezie. Atunci, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie și începu să citească. Am ascultat, uimit, peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens și legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte două vorbe: foc și au reveneau mereu, mai în fiecare strofă. Nu am putut reține decât aceste patru versuri:
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Atâta foc, atâta aur
Și-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieței
Ai revărsat, părinte…”
La scurt timp, pe 16 iunie 1889, firul vieții lui Eminescu avea să se rupă.
Lui Eminescu
Tot mai citesc măiastra-ți carte,
Deși ți-o știu pe dinafară:
Parcă urmând șirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,
Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseți,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieți…
Și te-nțeleg – te simt aproape:
Cu-aceeași suferință-n față,
Cu ochii gânditori și galeși,
Sătul de trudnica-ți viață.
A, nu mă mir că ți se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvnești pe cei ce nu există,
Și că potop de negre gânduri
Se strâng și ți se zbat sub frunte:
Pe veci întunecații nouri
Sunt frații vârfului de munte!
O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,
Nu te-ar fi ars, – zvâcnindu-ți tâmpla
De flăcările năbușite,
Ce-ți luminau ale gândirii
Împărății nețărmurite,
Și de-ar fi fost lăsat, prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Și răzvrătitului tău gând!
Și cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!
Dar ți-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci și strâmte.
Și tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.
Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte,
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăți din inima ta rupte…
S-aprinzi în bolta vremii aștri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
— Vezi toate poeziile lui Alexandru Vlahuță —
2 răspunsuri la “Lui Eminescu, de Alexandru Vlahuță”
[…] Alexandru Vlahuță, din volumul „Poezii” (1904). „La început a fost cuvântul”. De ce? Pentru că fără să vorbim, fără să comunicăm prin cuvinte n-am fi ajuns niciodată în vârful lanțului trofic. […]
[…] (Alexandru Vlahuță) […]