Categorii
Respect pentru poezie

Tainicul țel, de Alexandru Philippide

Foto: Gravură de Piranese, 1743.

— Vezi toate poeziile lui Alexandru Philippide —

Comentariu: Alexandru Philippide, din volumul „Monolog în Babilon” (1967). Din titlul volumului avem, deja, o direcție pe care putem merge: Babilonul este, aici, un loc în care se îngrămădesc, laolaltă, inteligența, dar și trufia, prostia și îngâmfarea.

Trecând la poem, este destul evident faptul că poetul pornește pe treptele cunoașterii, „pe meleaguri noi”. Ajuns sus, în fața ochilor i se ridică mai multe columne albe și i se deschide un „cer înalt de vară”. Columna sugerează veșnicie, istorie, pietate. Dar, ce să vezi? Acestea erau, la vârf, „cu capete de om împodobite”, cu „strâmbe guri, tumefiate buze, nasuri roase”. În fața acestui tablou dezagreabil, poetul aude „batjocuri crunte și sudălmi de șatră”, care „voiau să-ntreacă zbierătul vecin”. E momentul în care își pune fireasca întrebare: „De asta am bătut atâta cale (…) / S-aud cum capetele infernale / Și-aruncă unul altuia ocări?”.

Iată cum poetul găsește inclusiv în „zările clare” ale inteligenței și cunoașterii prostia și îngâmfarea. Doar suntem în Babilon, nu? Iar la capătul drumului, urcat pe o columnă solitară, Demonul trufiei îi rânjea „ca unui vechi prieten”…

Tainicul țel

Era un vălmășug imens de scări,
Asemeni unei uriașe schele
Care-astupase cele patru zări.
Și eu urcam și coboram pe ele.

De lemn, de marmură, de lut, de fier,
Și vechi și noi, și simple și luxoase,
Ce arhitect nebun le ridicase,
Haotică grămadă, către cer,
Într-un avât de trepte hărțăgoase?

Treceam din una-n alta, și mereu
Îmi răsărea tot altă scară-n față,
De parcă toate scările din viață
Se-ngrămădiseră-mprejurul meu!

Cum-aveam călăuză să mă-ndrepte
Pe-aceste pentru mine noi meleaguri,
Umblam buimac prin acești munți de trepte,
De rampe, de platforme și de praguri.

Nădejdea unui țel de mult promis
Stârnise căutarea mea-ncordată,
Ce țel anume ar fi greu de zis
Și dacă l-aș putea rosti vreodată,
Ar fi în limba ce-o vorbești în vis
Când cugetu-i și vorbă totodată.

De la un timp, aceste răsucite
Și încurcate scări se deznodară,
Și-acum, în largul zării descâlcite,
Văzui deodat-un cer înalt de vară.

Ostenitoarea mea călătorie
Se preschimbase-n tihnă și splendoare,
Și-am chiuit atunci de bucurie,
Slăvind acest azur de sărbătoare.

Într-o vâlcea cu lunci și heleșteie,
Cu crânguri și grădini în fața mea
Spre zări adânci și limpezi o alee
De mari columne albe se-ntindea.

Nădejdea mea ascunsă nu mințise
Și nu-n zadar făcusem drumul lung.
Acum blestemul scărilor pierise,
Și țelul meu aveam să mi-l ajung.

Cu sprinten pas, voios m-am avântat
Pe drumu-acela de triumf și slavă,
Când iată că un fapt neașteptat
Schimbă deodată graba-mi în zăvabă.

Columnele, care păreau sortite
Să poarte numai cerul fără nori,
Erau la vârf, ca niște sperietori,
Cu capete de om împodobite.

Mirat destul de-aceast-orânduire,
Voiam să plec, dar iarăși zăbovii,
Când deslușii, spre marea mea uimire,
Că toate capetele erau vii!

Și ce pocite chipuri! Strâmbe guri,
Tumefiate buze, nasuri roase,
Obraji cu negi cât niște nuci, frunți joase,
Ochi storși, urechi pleoștite, tot figuri
Dintr-un muzeu de monștri parcă scoase!

Sucindu-se pe gâtul lor de piatră,
Ca la un semn cu toatele-ncepură
Să-mproaște-ocări și răcnete de ură,
Batjocuri crunte și sudălmi de șatră,
Scuipând prelung, cu plescăiri și bale,
Pe lespezile-aleii triumfale.

Și peste tot această hărmălaie,
Pornită vifor împrejurul meu,
O vorbă s-auzea țâșnind mereu
Ca țipătul nătând de cucuvaie
Din toate gurile: Eu! Eu! Eu! Eu!

Aceste capete patibulare,
Nesocotind cumplitul lor destin,
Se îngâmfau zbierând și fiecare
Voia să-ntreacă zbierătul vecin,
Și-n nebunia lor dominatoare
Își împroșca zadarnicul venin.

De asta am bătut atâta cale
Și-am străbătut atât noian de scări,
S-aud cum capetele infernale
Și-aruncă unul altuia ocări
Și pângăresc aceste clare zări?

Dar n-avui timp să-mi strig nedumerirea
Și nici să-mi caut liniștit de drum
Fiindcă ceea ce vedeam acum
Îmi țintuia și gândul și privirea.

La capătul aleii urlătoare,
Asemeni unui pasnic solitar,
Se ridica, lucind înaltă-n soare,
O singură columnă, ca un far.

Și sus, ca stâlpnicii din vremi străvechi,
Rânjindu-și colții și strângându-și pumnii,
Un Demon sta pe creștetul columnii
Și mă privea ca un prieten vechi.

(Alexandru Philippide)

— Vezi toate poeziile lui Alexandru Philippide —

Mergi la prima pagină


Povești, basme și povestiri pentru copiiCele mai frumoase poezii de iarnă
Cele mai frumoase poezii de toamnă
Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)
Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai
Eminescu
George
Coșbuc
Lucian
Blaga
George
Topîrceanu
Octavian
Goga
George
Bacovia
Tudor
Arghezi
Vasile
Alecsandri
Alexandru
Macedonski
Ion Luca
Caragiale
Cincinat
Pavelescu
Alexandru A. Philippide
Nichita
Stănescu
Ion
Minulescu
Marin
Sorescu
Magda
Isanos
Nicolae
Labiș
Anton
Pann
Adrian
Păunescu
Geo
Dumitrescu
Grigore
Vieru
Ion
Barbu
Otilia
Cazimir
Păstorel
Teodoreanu
Ion
Pillat
Alexandru
Vlahuță
Ștefan
Augustin Doinaș
Ana
Blandiana
Camil
Petrescu
Dimitrie
Bolintineanu
Proverbe romanesti explicatepoezii-de-andrei-pospai
Proverbe românești explicatePoezii de Andrei Pospai
Cele mai frumoase poezii
pentru copii
Cele mai frumoase poezii dedicate mamei

2 răspunsuri la “Tainicul țel, de Alexandru Philippide”