— Vezi toate poeziile lui Camil Petrescu —
Un mic comentariu: Camil Petrescu, un poem din volumul „Ciclul morții” (1923). Este despre ororile Primului Război Mondial. Aici avem una dintre multele povești dramatice de pe front. O patrulă pleacă în recunoaștere pe terenul inamicului și este nimicită. Sunetul mitralierelor și al obuzelor este înfiorător.
De altfel, scriitorul a avut de suferit – pe termen lung – din această cauză: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac lucruri ucigătoare pentru lucruri pe care oamenii normali la fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Aici, unde totul se aranjează în șoaptă, eu rămân un veșnic absent”.
Patrula
O vale-ngustă,
Stearpă și râpoasă
Desparte sanțul nostur de al lor:
E valea morții, zona blestemată,
A nimănui.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Căci dacă niciodată
Noi n-am văzut urcușul dinspre partea noastră,
Prin ochiul de crenel,
Se vede-ntreaga coastă dinspre ei
Cu urme de măcel:
Pe ici, pe colo
Cadavre învechite și răscoapte.
Pe-această vale
O patrulă va porni la noapte.
În voce cu surâsuri de alarmă,
Glumind, strepezit,
Cei patru oameni
Fixează baionetele la armă.
Și după-aceea,
Punând piciorul pe genunchiul îndoit
Pentru sărit, al camaradului,
Unul după altul părăsesc tranșeea.
Vorbim de ei în șoapte,
Căci pentru noi și pentru vii au dispărut în noapte.
Neliniștiți, cu-auzul străbatem tăcerea,
Pândind încet căderea
Clipelor.
Si iata
De dincolo se nalță scânteind
Usoara, o săgeată;
Un arc desăvarșit declină
Și cade drept ca o aripă
De lebadă.
Iar valuri de lumină lin se cern –
Când pentru o clipă,
În fundul văii
Sub conul de lumină
Patrula-n siluete negre
Se vădește vedenie în infern.
Și scurt, mitraliere s-au dezlănțuit.
Un clănțănit uscat de oase seci,
Plesnește-ncălecat, iureș de spaime,
Sfâșie noaptea către stele
(Își joacă moartea lacom și histeric
Din măsele)
Pe când din șanțul lor
Ageri ochi roșii scânteie-n întuneric.
Năprasnic
În marginea tranșeei s-a înfipt
Turbat-o gheară,
Ce scormone, zvârlind pământul
Și aprig măturând
Spre fund coboară.
Prelung, bântuie noaptea sinistra tocătură,
Răspunde valea c-un ecou sfâșietor.
Și-n lung și-n lat, ca vântul,
Cu ură
Sfredelind pământul
Tot caută și-aleargă înfrigurata gheară.
Într-una toacă…
Și dacă trece-o clipă
Și pare că ascultă,
Din nou, neobosit
Cu furie mai multă
Pornește iar macabrul clănțănit.
Târziu se-aude un fâșâit
Și toți
Cu ochi ațintiți prin noaptea sumbră,
Deslușim
Urcând spre noi o umbră.
Din cei plecați
Doar unul mai vine-napoi…
E la trei pași,
La doi.
Dar brusc se-nfige gheara-n marginea tranșeei –
Turbată sfredelind, zvârlind pământul.
Toți capetele ni le tragem îngroziți,
Cuvântul
De nădejde
Ne-a înghetat pe buze,
Uscatul clănțănit de oase seci
Sfâșie iarăși noaptea, către stele
Țipând pe-ale văzduhului poteci…
Din șant noi ascultăm sfârșiți,
Prelung din piept ne sug ventuze.
Cel prabusit afară
Nu e mort
Nu vrea să fie mort
Vrea doar o cută de pământ
Să se lipească, trecător mormânt.
De gheara de lumini de iad ce scapără
Cu-un colț din foaia de cort
Adus cu mâna teafără,
Plod nerod,
Numai ochii și-i apără.
Dar moartea-ncrâncenată c-ar putea să scape
Îl caută cu sete, înverșunat.
Și el,
Cu mâinile-ncleștate
Cu dinți-nfipți în humă
Pierdut, cu nervi tetanizați
Așteaptă gheara care scormone pământul.
E la un pas și caută febril,
Din nou se depărtează la doi pași…
Se-aude-un scâncet de copil.
Pe care-l ascultăm
Cu-nfiorări de lași.
În noaptea asta pentru cel de-afară
Supravegheată de turbata gheară
De fier
Tranșeea, la doi pași,
E poate mai departe
Decât albastrul infinit, care desparte
Dincolo de neștiutul cer
Lumile.
Noi ne-ntrebăm paralizați;
E oare jocu-acesta fără față
În noaptea neagră, oarbă,
Doar o smintită baba-oarbă,
În care azvârle-o viață?
Sau moartea se-nfoiește
Gustând, cu ochii aprinși,
O pradă sigură
Și-n jurul ei, își rotește
Cu poftă iscusită ghearele?
Noi așteptăm
Dar timpul
Și-a înecat de-acum tiparele.
Un salt și camaradul nostru
S-a prăbușit în șanț,
Urmat, străpuns de fioaroasa gheară.
Un cadavru îngrozit de vale,
Un mort fugit din duhnitoarea urnă funerară.
— Vezi toate poeziile lui Camil Petrescu —
2 răspunsuri la “Patrula, de Camil Petrescu”
[…] comentariu: Camil Petrescu, din volumul „Un luminiș pentru Kicsikem” (1925). Femeia e „albă și […]
[…] (Camil Petrescu) […]