— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —
Comentariu: Nichita Stănescu, din volumul „În dulcele stil clasic” (1970). Este, desigur, o metaforă care se referă la cei care își reneagă apartenența socială și preferă să trăiască după propriile reguli. Așadar, de foame, lupul singuratic devine mâncător de creier de îngeri „în viitor”, adică în vis. Îngerul al cărui creier a fost mâncat în acel vis cade, la rândul lui, într-un alt vis: se întâlnește cu Ararat, căruia îi mănâncă, evident, creierul (o aluzie la „Arca lui Noe”, care salvase toate animalele terestre de Marele Potop). Numai că totul este un „cântec de lebădă”, un delir provocat de foame, care anunță moartea lupului singuratic. (Ștefan Augustin Doinaș are și el un „Lup singuratic”).
Despre lupul singuratic
Lupul singuratic merge
Doamne, numai peste lege,
numai peste cea zăpadă
ce va fi cândva să cadă.
A-ntâlnit un îngere
dormitând în plângere.
Creierul i l-a mâncat
lupul cel înfometat.
Hlap și hlop și hlap și hlop
i l-a fost mâncat pe loc,
nu acum ci-n viitor
lupul cel mirositor.
Pe zăpada ce va fi
alergase lupul gri
mult sătul, căci el mâncase
creier de mătase.
Dar și viitorul trece
pe zăpada foarte rece.
Creierul cel mistuit
a căzut în infinit
de din lupul ce mâncase
creier fără oase.
Deci în dulce viitorul
foamea își lățea decorul.
Decorbul.
Deorbul.
Lupul singuratic foarte
se înfometa de moarte,
însă îngeri adormiți
foarte rari sunt și seminți.
Iară îngeri care dorm
se visează doar în somn.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Cade lupul singuratic
pe laba-nghețând apatic
și adoarme și visează
îngeri pe zăpada trează.
Le mănâncă creierul
lepădându-și obiceiul.
După-aceea în alt vis
leapădă tot ce-a ucis,
într-un infinit dormind
visător și trimbulind…
Și rămâne-n vis flămând
lupul șui și alergând,
lupul cel din viitor
de arginturi și de or.
Și visând în vis adoarme
dintr-o foame, dragă Doamne,
cu care l-ai otrăvit
de din sus din infinit.
Deci din visul visului
pupila irisului
și-a deschis-o lupul singur.
Ah, și ninge, și ce dingur.
Îngerul visat
l-a întâlnit pe Ararat.
Creierul i l-a mâncat
însă nu s-a săturat,
repede el s-a golit
chiar în infinit.
Deci în visul, visul visului
doarme lupul Cristului
creieru-ametistului
și ninsoarea tristului.
El mănâncă
numai stâncă
leapădă
o lebădă.
Cântec drag de lebădă.
— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —
2 răspunsuri la “Despre lupul singuratic, de Nichita Stănescu”
[…] Comentariu: Nichita Stănescu, din volumul „În dulcele stil clasic” (1970). Aici, „adevărata mână” este rațiunea. Pe de altă parte, „punctul” este starea lucrurilor atinse de inteligență. Iar lucrurile trebuiesc lăsate așa cum ne sunt date, nicicum trecute prin filtrul gândirii, ci văzute așa cum sunt, fără interpretare, fără ca sensul lor inițial să fie alterat. Alminteri, rolul lor în univers se sfârșește. […]
[…] (Nichita Stănescu) […]