Un zvon, de Dan Verona

Multe geamuri sparte, puțini geamgii… Un poem superb de la Dan Verona, pus pe muzică de Mircea Baniciu.

Iubita mea, când tocmai ne iubeam
Cu voia celor de la primărie,
Am auzit că veacul n-are geam
Și unde sunt geamgii nu se știe.

Abia de s-a zvonit prin telegraf
O adiere ca o întâmplare
Și iata cum, duminica, în praf
Își frânge coastele pe strada mare.

Văzând că ne iubim cu-adevarat
Sub cuibul vechi cu pui de rândunică,
E, poate, cineva care-a aflat
Motiv să tremurăm și noi de frică.

Prin geamuri sparte mai căzura ploi
Și-n alte veacuri, mult mai efemere,
Dar dacă suflă crivățul în noi,
Adio, lumânare de-nviere.

Poate zvonu-i fără rost,
Geamuri sparte au mai fost,
Dar de nu, e bine-a ști
Ce ne facem de geamgii?

Să nu te smulgă vântul într-o zi
Din viața mea cu toate ale tale,
De-acum, iubito, știu, va trebui
Să te păzesc cu gărzi imperiale.

Din veacu-acesta să ieșim cumva
Prin geamuri sparte,-așa cum fac copiii
Și poate-n celălalt, de ziua ta,
De nicăieri se vor ivi geamgii.

Poate zvonu-i fără rost,
Geamuri sparte au mai fost,
Dar de nu, e bine-a ști
Ce ne facem de geamgii?

Un răspuns la “Un zvon, de Dan Verona”