— Vezi toate poeziile lui Ștefan Augustin Doinaș —
Ștefan Augustin Doinaș, unul dintre primele sale poeme, scris în 1942, când avea 20 de ani.
Lupul singuratic
Iubita printre arbori nu se ivește.
Jos, într-o rîpa umbroasă ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vânt ca și mine stingher.
Nimeni nu trece și nimic nu se-ntâmplă.
De altfel, niciodată nu se-ntîmplă nimic.
Numai pe tâmplă
aceeași șuvița-și sporește argintul din spic.
De două ori zarea-mi apune sub pleoape,
De două ori inima-mi tresare în piept.
Presimțul care-mi dă târcoale pe-aproape
uneori mi se-așează pe umărul drept.
Dacă pământul sălbatic nu i-ar sta-n cale,
inima mea cu conturul fibros
s-ar plimba peste fața lunii, agale,
ca o floare roșie, fără miros.
Nimeni nu trece. Precum nimeni nu știe
că lumea întreagă, pe înserat,
e doar o părere, între deal și câmpie,
de care sufletul s-a cutremurat.
Iubita dintre oameni nu mă vestește.
Jos, într-o râpă de umbră, ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vânt ca și mine stingher.
De două ori lumea-mi apune sub pleoape.
De două ori inima-mi moare în piept.
Presimțul care-mi da târcoale pe-aproape
Sunt tot eu, așezat pe umăru-mi drept.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
— Vezi toate poeziile lui Ștefan Augustin Doinaș —
3 răspunsuri la “Lupul singuratic, de Ștefan Augustin Doinaș”
[…] Ștefan Augustin Doinaș, o ninsoare ca o a renaștere continuă. […]
[…] (Ștefan Augustin Doinaș) […]
[…] Comentariu: Nichita Stănescu, din volumul „În dulcele stil clasic” (1970). Este, desigur, o metaforă care se referă la cei care își reneagă apartenența socială și preferă să trăiască după propriile reguli. Așadar, de foame, lupul singuratic devine mâncător de creier de îngeri „în viitor”, adică în vis. Îngerul al cărui creier a fost mâncat în acel vis cade, la rândul lui, într-un alt vis: se întâlnește cu Ararat, căruia îi mănâncă, evident, creierul (o aluzie la „Arca lui Noe”, care salvase toate animalele terestre de Marele Potop). Numai că totul este un „cântec de lebădă”, un delir provocat de foame, care anunță moartea lupului singuratic. (Ștefan Augustin Doinaș are și el un „Lup singuratic”). […]