— Vezi toate poeziile lui Miron Radu Paraschivescu —
Miron Radu Paraschivescu, din „Cântece țigănești”, volum publicat inițial în 1943, sub îndrumarea lui Mateiu Ion Caragiale. Titlul original este „Cântic de fată neagră” și este o adaptare după „Romanță somnambulă”, de Frederico Garcia Lorca.
Cântec de fată neagră
Verde que te quiero verde,
Verde viento. Verde ramas.
El barco sobre la mar
Y el caballo en la montanna*.
(Frederico Garcia Lorca, Romance Somnambulo)
Drag mi-a fost de când mă ştiu
roşu-aprins şi stacojiu,
luntrea roşie pe unde,
calul roib suind la munte.
În pridvor stă visătoare
fata neagră, neagră floare,
păru-i roşu ca de sânge
ochii-n rouă parc-ar plânge.
Şi în bucle, dulcea lună
i-a pirostrit o cunună
ca o pară de făclie,
dar ea n-o vede, n-o ştie.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Numai roşu mi-a plăcut.
Stele mari clipesc tăcut;
aburite, printre ele,
zorile-şi desfac perdele.
Trece vântul prin gutui,
printre ramurile lui,
ca motanul se zburleşte
muntele, şi-n zare creşte.
Cine vine, cine trece
prin vâltoarea nopţii, rece?
Fata neagră ce aşteaptă
în pridvor, şuie şi dreaptă,
că doar ea rămase trează
cu părul roşu, de sânge
şi-n zorii zilei visează
la marea mare, şi plânge?
– Măi cumetre, dac-ai vrea
dau roibul pe casa ta;
şi pe şa şi pe cuţit,
dă-mi o cergă de-nvălit!
Că viu, neică, de departe
călare, izbit de moarte.
– Măi flăcău, eu nu mă plâng,
aş face cu tine târg,
dar nici eu nu mai sunt eu,
nici bordeiul nu-i al meu.
– Cumetre, eu te-am rugat
unde vreau să mor în pat,
şi dacă s-ar fi putut,
într-un pat nou aşternut;
Că-mi vezi rana spintecată
de la brâu la beregată!
– Văz că pe cămaşa albă
ţi-a-nflorit la gât o salbă
de trandafiri stacojii,
de mă mir cum te mai ţii;
Și sângele te-a încins
cu un brâu roşu-aprins.
Dar nici eu nu mai sunt eu,
nici bordeiul nu-i al meu.
– Lasă-mă, dar, să mă sui
măcar la tine-n gutui;
lasă-mă, până nu mor,
să-i urc verdele pridvor
până-n vârfu-ntins spre lună,
s-auz gârla cum răsună!
Suiră cei doi cumetri
până sus pe prispa vetrii;
unul lasă-n urmă sânge,
altul lacrămi, fiindcă plânge.
Tremură în noapte, rar,
roşu-stins, un felinar,
şi răsună-n zori mărunte
râul limpede, de munte.
Mi-a fost drag de când mă ştiu
roşu stins şi roşu-viu,
vinul tare, rubiniu,
vânt roşu, pom stacojiu.
Cei doi urcă-ntr-una, urcă,
şi vântul le lasă-n gură,
printre pomi când se încurcă,
gust de izmă şi arsură.
– Unde ţi-este neagra fată,
unde e codana ta?
– O, de când te tot aşteaptă
şi cât te-ar mai aştepta
din pridvorul ăsta verde,
lăcrămând că nu te vede!
Peste oglinda fântânii
ţiganca-şi leagănă sânii,
sânii ei de trandafir,
părul roşu, de porfir.
Luna şi-a zvârlit o rază
ca un ochi care-o veghează,
noaptea s-a lăsat stăpână
peste fata neagră, moartă,
pe mormântul din fântână.
Beţi, jandarii bat la poartă.
Mi-a fost drag de când mă ştiu
roşu-aprins şi stacojiu,
luntrea roşie pe unde,
calul roib suind la munte.
* – Verde ce mi te-ndrăgesc / Verde vânt. Ramuri verzi. / Luntrea pe mare / Și calul la munte (Romanță somnambulă)
— Vezi toate poeziile lui Miron Radu Paraschivescu —
2 răspunsuri la “Cântec de fată neagră, de Miron Radu Paraschivescu”
[…] frumusețea poate fi un blestem. Un joc al iubirii extraordinar… Miron Radu Paraschivescu, din „Cântece țigănești”, ciclul „Balade”. Balada a fost transpusă pe […]
[…] (Miron Radu Paraschivescu) […]