Categorii
Respect pentru poezie

Izgonirea din rai, de Nichita Stănescu

Izgonirea din rai, de Nichita Stănescu

— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —

Nichita Stănescu, din volumul „În dulcele stil clasic”, apărut la editura Eminescu în 1970. A fost momentul în care Nichita „s-a strecurat în straiele vechi ale preromanticilor, imitându-le gesturile și ticurile”, așa cum remarca și criticul Daniel Cristea-Enache.

Izgonirea din rai

Fără-de-greutatea absolută
și-a izgonit sinele bolnav.
Na-ți aripi, i-a zis.
Pleacă, i-a mai zis.
Pleacă de la mine, i-a zis.

El,
planând spre greutatea pământului,
spre greutatea sferei noastre,
plângând, blestemând, aiurând,
coborând, a venit.

El
era desăvârșit.
Se putea trăi în el.
El nu suporta nici un fel de greutate.
El își era sieși greu.
El era pentru sine, el.

Fără-de-greutatea,
ea, l-a izgonit pentru că o îngâna.
A venit pe Ararat
și cum a venit s-a schimbat.

Sfera aceasta pe care a venit
era aptă de greutate,
de mit.
N-a suportat.
Însuși pe însuși s-a apăsat.
Pielea lui ca trandafirul
zdrențuindu-se sub sine
a născut zefirul.
Ochiul lui de albastru ce era, –
de greutatea privirii s-a făcut Marmarà.
Vinele
i-au plâns colinele.
Inima fără icoane
s-a stors în Amazoane.

El a devenit apă,
râu și mare,
apăsat ca strugurele
sub propria sa apăsare.

Ce avem lichid pe pământ
e trupul sinelui sfânt.
Tot ce e apă curgătoare
e trupul lui în închisoare.
Tot ce e lac cu apă sălcie
e sprânceana lui vie.
Oceanul numit Pacific
e lăbărțarea fostului buric.
Șira spinării…
drumul în valuri al sării.
Fără-de-greutatea absolută însă
e pururea plânsă.

Ea ar putea să izgonească munții de piatră
din inima ei idolatră, –
și atunci munții ar rătăci
către planeta „I”
„I” e planeta cea mai grea
iubindu-se numai pre ea.

Piatra deasupra ei devine moale
și curge în rotogoale la vale.

Piramida
pe „I” este precum e omida.
Cristalul de cuarț
e numai o ploaie de marți.
Everestul măreț
e un lac săltăreț
Araratul e o băltoacă jilavă
mai jos cu o octavă.

Fără-de-greutatea absolută,
poate oricând izgoni
din sine și planeta „I”.

„I” țipă, „I” se transformă
într-o mare enormă
într-un ocean
sângeros.
Atât de greu îi este greului
încât nimeni nu mai poate sta în sine.

Fierul
e ca norul.
Bolovanul
suav ca ora, ca luna, ca anul.

Orice sine, oricât ar fi de solid
devine
în marele sine
lichid.

Din prea marea greutate în curând
sinele curgând peste sine
se transformă-n cuvânt.

El este desăvârșit.
Se poate trăi în el.

(Nichita Stănescu)

— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —

Înapoi la prima pagină


Povești, basme și povestiri pentru copiiCele mai frumoase poezii de iarnă
Cele mai frumoase poezii de toamnă
Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)
Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai
Eminescu
George
Coșbuc
Lucian
Blaga
George
Topîrceanu
Octavian
Goga
George
Bacovia
Tudor
Arghezi
Vasile
Alecsandri
Alexandru
Macedonski
Ion Luca
Caragiale
Cincinat
Pavelescu
Alexandru A. Philippide
Nichita
Stănescu
Ion
Minulescu
Marin
Sorescu
Magda
Isanos
Nicolae
Labiș
Anton
Pann
Adrian
Păunescu
Geo
Dumitrescu
Grigore
Vieru
Ion
Barbu
Otilia
Cazimir
Păstorel
Teodoreanu
Ion
Pillat
Alexandru
Vlahuță
Ștefan
Augustin Doinaș
Ana
Blandiana
Camil
Petrescu
Dimitrie
Bolintineanu
Proverbe romanesti explicatepoezii-de-andrei-pospai
Proverbe românești explicatePoezii de Andrei Pospai
Cele mai frumoase poezii
pentru copii
Cele mai frumoase poezii dedicate mamei

2 răspunsuri la “Izgonirea din rai, de Nichita Stănescu”