Mistrețul cu colți de argint, de Ștefan Augustin Doinaș

— Vezi toate poeziile lui Ștefan Augustin Doinaș —

Ștefan Augustin Doinaș, despre infatuare și iluzia puterii supreme. Un poem scris în formă de baladă în 1945, o capodoperă a literaturii române. A fost publicat în volumul „Omul cu compasul”, în 1966.

Mistrețul cu colți de argint

Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea,
cânta dintr-un flaut de os și zicea:

– Veniți să vânăm în păduri nepătrunse
mistretul cu colți de argint, fioros,
ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse
copita și blana și ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistrețul acela nu vine pe-aici.
– Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roșii, ori iepurii mici…

Dar prințul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuș căprioara cuminte
și linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviți cum se-nvârte făcându-ne semn
mistrețul cu colti de argint, nu departe:
veniți să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteț.
Dar el răspundea întorcându-se:
– Taci… Și apa sclipea ca un colț de mistreț.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviți cum pufnește și scurmă stingher,
mistrețul cu colti de argint, peste plaiuri:
veniți să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foșnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneț.
Dar el răspundea întorcându-se:
– Taci… Și iarba sclipea ca un colț de mistreț.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviți unde-și află odihnă și loc
mistrețul cu colți de argint, din poveste:
veniți să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreț
Dar el răspunde întorcându-se:
– Taci… Și luna sclipea ca un colț de mistreț.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolții
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreț uriaș, și cu colții
îl trase sălbatic prin colbul roșcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistrețului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună si plânge?
Ce veștedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistrețul cu colți ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prințul răspunse-ntorcându-se:

– Taci. Mai bine ia cornul și sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinți după creștete luna
Și cornul sună, însă foarte puțin.

(Ștefan Augustin Doinaș)

— Vezi toate poeziile lui Ștefan Augustin Doinaș —

Înapoi la prima pagină

Povești, basme și povestiri pentru copii	Cele mai frumoase poezii de iarnă

Cele mai frumoase poezii de toamnă

Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)

Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai Eminescu	George Coșbuc	Lucian Blaga
George Topîrceanu	Octavian Goga	George Bacovia
Tudor Arghezi	Vasile Alecsandri	Alexandru Macedonski
Ion Luca Caragiale	Cincinat Pavelescu	Alexandru A. Philippide
Nichita Stănescu	Ion Minulescu	Marin Sorescu
Magda Isanos	Nicolae Labiș	Anton Pann
Adrian Păunescu	Geo Dumitrescu	Grigore Vieru
Ion Barbu	Otilia Cazimir	Păstorel Teodoreanu
Ion Pillat	Alexandru Vlahuță	Ștefan Augustin Doinaș
Ana Blandiana	Camil Petrescu	Dimitrie Bolintineanu

Proverbe românești explicate	Poezii de Andrei Pospai

Cele mai frumoase poezii pentru copii	Cele mai frumoase poezii dedicate mamei