În 1884, Grigore Alexandrescu și Ion Ghica au pornit într-o călătorie prin Oltenia. Ajuns în turnul mânăstirii Cozia, Alexandrescu a simțit că totul în jurul său și-a păstrat mărturia vremurilor dispărute. Puțin timp după aceea, avea să scrie acest poem superb. A fost un moment de seamă în afirmarea talentului său.
Umbra lui Mircea la Cozia
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.
Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.
Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui și armura*,
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează,
Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.
Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.
În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție**
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.
……………………………………………..
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește,
Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
………………………………………………………..
………………………………………………………..
Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește,
La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt;
Peste unde și-n tărie întunerecul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt.
Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Și-ale valurilor mîndre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.
* În biserica de la Cozia, Mircea este zugrăvit în costum de cruciat/
** Doaman Florica, soția lui Mihai, este îngropată în același mormânt cu Mircea.
2 răspunsuri la “Umbra lui Mircea la Cozia, de Grigore Alexandrescu”
[…] Grigore Alexandrescu, în 1842, în călătoria sa prin Oltenia, a rămas câteva nopți la Mănăstirea Tismana (județul Gorj). Așezată pe vârful unei stânci, la poalele munților Retezat, mănăstirea are o priveliște extraodinară. […]
[…] (Grigore Alexandrescu) […]