— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
Mihai Eminescu, un poem din 1883.
Lasă-ți lumea ta uitată
Lasă-ți lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie.
De ți-ai da viața toată,
Nime’n lume nu ne știe.
Vin’ cu mine, rătăcește
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezește
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Și afară doar de ele
Nime’n lume nu ne simte.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Părul tău ți se desprinde
Și frumos ți se mai șede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde:
Nime’n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr’o rariște de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fermecat și dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
Te desfaci c’o dulce silă,
Mai nu vrei și mai te lași,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaș.
Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde’n spume,
Între trestie le farmă
Și visând o’ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.
De-al tău chip el se pătrunde
Ca oglinda îl alege. –
Ce privești zâmbind în unde?
Ești frumoasă, se’nțelege.
Înălțimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele’n ceruri, stele’n valuri.
E-un miros de tei de crânguri,
Dulce-i umbra de răchiți
Și suntem atât de singuri
Și atât de fericiți.
Numai luna printre ceață
Varsă apelor văpaie,
Și te află strânsă’n brațe,
Dulce dragoste bălaie.
— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
2 răspunsuri la “Lasă-ți lumea ta uitată, de Mihai Eminescu”
[…] Mihai Eminescu, din 1873, publicată în revista „Convorbiri Literare”. Există o variantă a primului vers a ultimei strofe: „Am voit viața’ntreagă să pot răscula poporul”. O poveste de iubire dusă până la paroxism. Ea – îngerul, el – demonul, în fapt alter-ego-ul poetului. […]
[…] (Mihai Eminescu) […]