
— Vezi toate poeziile lui Marin Sorescu —
Este poemul care deschide volumul „La lilieci” (1973). Printr-o tehnică deosebită, Marin Sorescu transferă întrega acțiune din curtea lui Moș Florea spre lupta de la Mărășești (1917), pentru a reveni, din nou, în bătătura bătrânului.
Nea Florea
Îmi arată încă de cu toamnă opincile viitoare pe spinarea porcului gras,
Venit blând la șanț, la politica oamenilor,
Și întinzându-se să-l scărpinăm pe burtă,
Cu degetele mari, noduroase, de la picioare.
Zicea: Uite, de aici până aici, ia pune laba, să luăm măsură.
N-am potricala la mine, că le-aș da și gaură.
Nici n-ai să simți cum trece viforul, o să domnești la iarnă.
Ia vezi, tin de cald?
– Nea Florea, de ce vorbesti asa,
De față cu Guțu-Guțu? îl doare,
Mă prefăceam eu că mă supăr, și puneam încet
Și cu sfială talpa, se cam gâdila porcul,
Îmi era milă de el, că mă lăsa să-l încalec prin curte,
Și să sperii gainile.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Lui Nea Florea îi placeau copiii, lui nu-i dăduse Dumnezeu și-n ajun de Paști și de Crăciun
Ne chema, pe mine și pe Ionică, să ne tundă,
Ne făcea capul lună, cu o foarfecă, adusă de el din armată, care taia foarte bine.
E nemțească, nu i-am bătut degeaba, zicea.
O ținea pe poliță, lângă brici,
Pe-asta n-o folosea niciodată când mițuia oile popii.
Știu ca stăteam pe un scăunel cu trei picioare
Și din când în când îmi scăpam ochii pe perete
Unde era o litografie scorojită înramată de el, înfățișând
Lupta de la Mărășești.
– Care ești dumneata? – îl întrebam, să-i fac plăcerea, pentru a nu știu câta oară.
– Neică, ăsta! Mergea și-mi arăta cu vârful foarfecelor nemțești
Un ins dezbrăcat până la brâu, aplecat pe pușca grea cu baioneta la vârf, Într-o atitudine de „ura” plină de spaimă și de vitejie.
Păi, să vezi cum a fost: era că ne mâncau păduchii, nene!
Aveam ordin să ne spălam cămășile în râu,
Nici nu le-am pus bine la uscat, prin copaci, că s-a dat alarma: începuse atacul.
Abia ne-am încins cu centironul, ne-am luptat la baionetă.
Se auzea: trosc, trosc!
Bunăoară ăl de aici trebuie să fie taică-tău, Fănică, Dumnezeu să-l ierte.
Ne-am întâlnit după aia, când ne căutam cămășile…
Se uscaseră, dar multe au ramas acolo, cine sa le mai ia?
Se mai ducea o dată
La litografie și într-un colț, unde se vedea o mare
Învălmășeală de trupuri si baionete, îmi arata alt ostaș
Strigând ura, acolo pe peretele scorojit, și la Mărășești.
E statul lui Fănică, vezi, așa era el voinic, bălan, n-a apucat să vă vadă și el mari.
Se-ncrunta, luat de amintiri.
Nea Florea avea pământ doar pe sub unghii, cum zicea el,
Și „poate când oi muri, deasupra”.
Muncea cu palma, săpa gropi de vie, scotea buturugi, pe
Săliște;
Avea secure, sapă, foarfecă, un coș de paie și cam atât.
Nevastă-sa ținea toți sfinții, era un fel de calendar însemnat tot cu roșu, dar degeaba.
Eu știam pe dinafară niște balade foarte lungi, că n-aveam treabă.
Îi plăcea să i le spun la poartă pe nerăsuflate și legănând capul.
Le prindeam și eu din zbor de la sora mea cea mare, Mărioara,
Care le mai citea doar odată în întregime
Și a doua oară, pe sărite, că n-avea timp
Și asta cu condiția să-i fac țevi pentru țesut,
Ori să bag ața-n ac. Ea țesea mereu la război dimie,
Ori cusea fluturi la cămășile de zestre.
Era înglodată în treburi, dar veselă și râdea tot timpul.
Cum mă legănam eu la poartă pe versuri din bătrâni,
În admirația lui Nea Florea și a altora,
Care se strânseseră să caște gura,
Aparea si Țața Măria, cu furca în brâu și cu mamaliga
Să dea la câini – și da să treacă mai departe.
Mărie, neică, mânca-te-ar stelnițele, îi zicea el nevestii,
Cu care se tachina mereu, cu tandrețe, i-auzi cucul pe coastă.
Asculta și tu, fă, și crucește-te, că altfel toată ziua te-nchini.
A căzut dintr-un car cu fân și și-a rupt gâtul.
De fapt, a rămas cu el țeapăn.
Eu trebuie să mor, spunea, cu zâmbetul lui,
Că nu știai: glumește ori vorbește serios,
Ascultați-mă pe mine, o să mor,
Că, uite, am început să mă-ntorc ca lupul.
— Vezi toate poeziile lui Marin Sorescu —
4 răspunsuri la “Nea Florea, de Marin Sorescu”
[…] Marin Sorescu, din volumul „Poeme” (1965). […]
[…] personaje! Marin Sorescu, din volumul „La […]
[…] Marin Sorescu din „Poeme” (1965), volumul său de debut. […]
[…] Lui Marin Sorescu […]