Vara la țară, de George Topârceanu

— Vezi toate poeziile lui George Topîrceanu —

George Topîrceanu, din „Parodii originale” (1916), publicată inițial în revista „Viața românească”, în 1921. A fost cântată extraordinar de Mircea Baniciu. Este o parodie după ridicola „Vara la țară” scrisă de Al. Depărățeanu, un poet despre care criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi. Vă prezentăm, mai jos, ambele variante.

Vara la țară

Locuinţa mea de véră
E la ţéră…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.

Nu există berărie,
Nici regie…
Doar un hoţ de cârciumar
Care are marfă proastă
Şi-o nevastă
Ce se ţine c-un jandar.

Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, mişcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi.

Şi te poartă sub escortă
O cohortă
De ţânţari subţiri în glas,
Înzestraţi la cap c-o sculă
Minusculă,
Cu pretenţie de nas…

Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Şi-l întreabă fără noimă:
– Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?…

Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat…
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Nişte fapte
Care m-au scandalizat!)

Lângă foc, o babă surdă
Şi absurdă
Spune, ca şi alte dăţi,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeana,
Plină de banalităţi.

Doarme-apoi adânc comuna…
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare şi rurală,
La iveală,
Dintr-o margine de lan.

Când şi când un câine urlă
Ca din surlă…
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit…

Dar în zori încep cocoşii,
Păcătoşii,
Ca să facă iar scandal, –
Să te saturi de viaţă
Şi dulceaţa
Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie-altă cură
În natură,
Să mă duceţi cu alai!

Meargă pictorii la ţară
Ca să piară
De căldură şi de praf!
Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate, –
Daţi-mi cinematograf!

Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor aşa?
Nu mai vreau ţărănci naive,
Primitive…
Mie daţi-mi altceva!

Daţi-mi, daţi-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viaţa mai din plin
Cu trăsuri, femei cochete
Şi cu fete
Încălţate cel puţin!

(George Topîrceanu)

— Vezi toate poeziile lui George Topîrceanu —

Iată și poezia originală, semnată de Al. Depărățeanu, din unicul său volum, „Doruri și amoruri” (1861). Greșelile (inclusiv cele gramaticale) îi aparțin autorului!

Vara la țară

Locuinta mea de vară
E la țară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
De parfum și de amor.

Acolo e fericirea
Și iubirea
Traiului patriarhal;
Viața ce aci s-ascunde
Curge-n unde,
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor și Cireșar,
Ca pe niște surioare
Pe fecioare
Din colibi le cheam-afar’.

Și ca roiul de albine,
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toata ziua mi se-ncură
Și murmură
Copilițe și copii!

Sfânta poezie-n mantă
Radiantă
Dalb, de roșu și azur
Înveșmântă deal și vale,
Câmp și cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze și lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junețe și viață
Ce-o resfață
Și-i sărută dalbul sân!

Și cum undulă pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini.

Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari și pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfină și d-aglici!

Astfel basmele-azurate
Și-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun că-n țările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur și d-argint.

Și prin holdele splendide,
Joc silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, ușoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil…

Trageți danțul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cerești!
Danțul, cântecul și-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omenești!

Însăși umbrele obscure
Din pădure,
Învelite-n giulgiul lor,
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri într-un picior.

Și, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu știți ielele cum danță
Și se lanță,
Îmbatate de amor!…

O! grațioase idile!
În ce zile,
În ce nopți ați înflorit
D-așa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?

N-ați înflorit voi în ora,
Când e hora
Elfilor înamorați,
Cu praf de-aur pe aripele
Și de stele
Ca-mpărații-ncoronați?

Când angelicele cânturi
Peste vânturi,
Se înalț de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori și raze
În extaze
D-ale verei poezii?

Când mireasa nopții – suie
Argintie
Lasă călu-i virginal
Pe colini și văi să cază
Să se vază
Goală-n patu-i nupțial;

Și tremurânda virgină
Ce suspină
În al umbrelor mister,
Zice-amicului ce-i cere
Din sân suge:
– „Uite luna sus pe cer!”

Nici un timp aurorale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cerești
Nu dă ca vara splendoare
Și candoare
Poeziei omenești!

Și pentru asta eu, vara,
Iubesc țara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum și de amor.

Moară tonții în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Și părinte – pe tiran!

Tonții, cari pentru o mână
De țărână
Își dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălțime,
Și din demoni Dumnezei!

Mie dati-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ți uiți de infamia
Și sclavia
Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău;
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.

Lumea noatră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări și de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!

Vai… și cum își bate pieptul
Înțeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărțile-i mințind!

În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân’ la marea de Azof
Vede toata-nvățătura
Că e gura,
Și stomacul – filozof!

Gură d-om, gură de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, talhar, păgân…
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine,
Te cunoaște de stăpân!

Dați-mi, dați-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ți uiți de infamia
Și sclavia
Auritelor zidiri.

Unde mândra păsărică
Se ridică
Pâna-n cerul luminos,
Și din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!…

(Al. Depărățeanu)

Înapoi la prima pagină

Povești, basme și povestiri pentru copii	Cele mai frumoase poezii de iarnă

Cele mai frumoase poezii de toamnă

Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)

Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai Eminescu	George Coșbuc	Lucian Blaga
George Topîrceanu	Octavian Goga	George Bacovia
Tudor Arghezi	Vasile Alecsandri	Alexandru Macedonski
Ion Luca Caragiale	Cincinat Pavelescu	Alexandru A. Philippide
Nichita Stănescu	Ion Minulescu	Marin Sorescu
Magda Isanos	Nicolae Labiș	Anton Pann
Adrian Păunescu	Geo Dumitrescu	Grigore Vieru
Ion Barbu	Otilia Cazimir	Păstorel Teodoreanu
Ion Pillat	Alexandru Vlahuță	Ștefan Augustin Doinaș
Ana Blandiana	Camil Petrescu	Dimitrie Bolintineanu

Proverbe românești explicate	Poezii de Andrei Pospai

Cele mai frumoase poezii pentru copii	Cele mai frumoase poezii dedicate mamei