
— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —
Nichita Stănescu, poezia care dă titlul volumului „Dreptul la timp”, apărut în 1965.
Dreptul la timp
Şi pietrele-au dat rod în ziua-aceea,
când iarna sta-n zenit la cerul ţării
şi-n coaja orelor rotunde
bătu, sfărâmător, pasărea Phoenix.
Şi aerul
se adăuga întruna,
deodată-ncremenind ca gheaţa mării
care striveşte-n sine trupul
urcatelor la suprafaţă
mortăciuni.
Era-n cutremuratul februarie, de luptă,
când ţara îşi cerea dreptul la timp
firesc, cum e culoarea pentru ochi
şi-azurul
menit ca să ia naştere-n timpane.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Era-n cutremuratul februarie, de luptă,
când de şuierătura grea spre viitor
a trecerii de ancore-azvârlite
se răsuci tăria, în cutele de aer
gâtul ereţilor deodată sugrumând.
Şi grinda cerului, de aripi albe,
în locul lor, se-acoperi,
închipuind văzduhuri ce urmau să fie,
urcate dintr-o altă, mai demnă, temelie.
Era-n cutremuratul februarie, de luptă,
când ochiul armelor întinse
privi-ndelung, cu gloanţe,
nebănuind stăpânii că vremea lor îngheaţă
strigându-le în blocul ei făptura
din ce în ce mai dens, mai apăsat.
Până şi pietrele-au dat rod în ziua-aceea
când iarna sta-n zenit şi scânteia.
Cădea un val de moarte peste visuri,
dar moartea doar pe ea se ucidea.
II
Goana norilor albi, goana norilor lungi
mâna din urmă secundele.
Era-n cutremuratul februarie,
când o femeie năştea în lume,
fiul ei primindu-şi dreptul la timp.
Zvârli deodată spre cer
săgeata de piatră
a unui ţipăt.
Trupul copilului răsărea
greoi şi sigur, ca luna
din apele mării.
Şi-un orizont era, de femei,
cu globurile pântecelor pământeşti
acoperite de şorţuri negre.
Un orizont era, de femei gravide,
care-o priveau.
În lume năştea o femeie.
Era în februarie, sub roata de viscol,
când durerile facerii o-mbrăţişară,
ca un bărbat mult prea puternic,
cu braţe de plumb.
Goana norilor lungi, goana norilor albi,
mâna din urmă secundele, le izbea,
le rărea…
Câte una se rătăcea
printre furnale, printre sârme,
printre ziduri, pe căi ferate se rătăcea
întâlnea ochii femeii şi-i strălumina,
întâlnea obrazul femeii şi-l colora,
întâlnea gura femeii şi-o arcuia,
întâlnea ţipătul femeii şi-l prefăcea
în stâlpul de care se sprijină cerul.
Şi-un orizont era, de femei,
cu globurile pântecelor pământeşti
acoperite de şorţuri negre.
Un orizont era, de femei gravide
care-o priveau.
Trupul copilului, greoi şi sigur,
continua să răsară
ca o bătaie a inimii din inimă,
ca o plantă ce se rupe
dintr-un soare.
Era în februarie, sub roata de viscol,
când steagul cel mare-al zăpezilor
cădea aburind, la pământ.
Şi bocancii cu ţinte-ai soldaţilor
îl sfâşiau ritmic,
iar şinele săniilor cu clopote
de alamă
în lungi bandaje îl tăiau,
pentru tâmplele înroşite,
pentru umerii zdrobiţi,
pentru piepturile împuşcate
ale celor care vegheau.
Dar o femeie năştea în lume.
Era în februarie,
când fiul ei îşi primea
dreptul la timp,
cum marile-ntrebări îşi primesc
răspunsul
în istorie.
Şi-un orizont era, de femei
cu globurile pântecelor pământeşti
acoperite cu şorţuri negre.
Un orizont era, de femei gravide,
care îi surâdeau greoi şi-ncrezător.
III
Dar i se păru deodată femeii
că nu-şi poate lua în braţe feciorul
aşa cum nu poţi să ridici în braţe
un râu.
I se păru că el se rupe
de sân,
aşa cum se rup cuvintele
de gură.
Căldura făpturii lui – i se păru –
că se-nalţă din căldura trupului ei
spre norii încremeniţi.
Şi toate acestea le simţi
de neschimbat,
cum nu mai poţi să abaţi
o întâmplare
desfăşurată-n trecut.
I se păru femeii deodată
că fiul ei aleargă scânteind
către marile roţi dinţate
ale anotimpurilor,
şi că-şi aruncă umbra asupra lor,
biciuindu-le,
şi că roţile se urnesc din înţepenire,
cu şuier înalt,
şi iarna şi-aruncă trupurile-nfrigurate
în carcasa de frunze a primăverii,
şi primăvara şi-aruncă arborii-nfioraţi,
pe marea umflată a verii,
şi soarele verii, alunecând, izbeşte
şi doboară fructele toamnei.
Şi toamna intră cu prora ei
de spărgător de gheaţă,
în miezul alb al iernii
şi-l despică, şi-l sfâşie,
şi-l frânge, şi-l rupe.
Femeia zvârli spre cer
săgeata scânteietoare
a unui ţipăt de bucurie
pentru fiul ei.
Februarie-l veghea.
Umărul alb şi strălucitor i-l atinse
cu gestul cu care smulgi un sunet
din harfă
şi el era, într-adevăr!
Februarie-l veghea.
Cu mâinile îl pipăi, cu privirile,
cu auzul, cu mirosul, cu gustul,
cu toate deodată,
şi el era viu şi nevătămat.
Februarie-l veghea.
Şi îl îmbrăţişă cu sine însăşi,
cum îmbrăţişează inima sângele
şi creierul ideile, şi el era, întreg,
şi îşi primea dreptul la timp
firesc,
aşa cum primeşte ochiul deschis
chipul râzând sau plângând al lucrurilor.
Februarie-l veghea.
— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —
Un răspuns la “Dreptul la timp, de Nichita Stănescu”
[…] (Nichita Stănescu) […]