Categorii
Respect pentru poezie

Îndoirea luminii, de Nichita Stănescu

Îndoirea lumii

— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —

Nichita Stănescu, încercând să îndoaie lumina. La modul poetic. Un Nichita nepământean.

Îndoirea luminii

I
Încercam să încordez lumina,
asemenea lui Ulise arcul, în sala
de piatră a peţitorilor.

Încercam să-ndoi lumina
ca pe o ramură a cărei singură frunză
era soarele.

Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea
braţele,
şi ele-mi creşteau uneori la loc,
alteori, nu.

Încercam să aplec lumina,
s-o frâng pe genunchi, ca pe-o sabie,
dar tăişul ei îmi sărea din mâini,
retezându-mi degetele.
O, şi-mi cădeau la pământ
răpăind,
ca o desfrânată ploaie de primăvară, sau
băteau ca-n tobele prevestitoare de rău.
Şi eu stăteam în aşteptare
şi uneori degetele
îmi mai creşteau la loc,
alteori, nu.

Şi luam lumina în braţe
ca pe un trunchi de copac,
şi-ncercam s-o-nduplec să se lase-ndoită
de mine,
dar ea se clintea doar atât
cât să mă zvârle cu tâmpla în pietre,
şi cu picioarele fluturând spre stele,
ca două tuiuri fioroase, vuind
la un coif rostogolit în luptă.

II
Încercam să-ndoi lumina.
Mă atârnam de ea cu amândouă mâinile,
şi-n fiece-nserare,
cădeam cu tâmpla-n pietre, scânteind
de izbitură.

Uleiul negru şi greu al viselor de noapte
în loc de sânge-mi ţâşnea
din fruntea crestată,
şi se-ntindea în jururi ca o pată,
ca un lac în creştere,
întotdeauna cu un singur mal –
osul frunţii mele.

Totul devenea departe
ca inima înainte de moarte.

Totul era mai aproape de mine
decât retina ochiului rănită de lumină.
Stam la marginea unui lac negru
cu un singur ţărm –
(osul frunţii mele)
şi priveam prin el cum priveşti
printr-o lupă.

III
Priveam prin lentila neagră
a visurilor de noapte,
în adâncul pământului,
unde soarele cădea fâlfâitor,

teii cădeau peste umbrele lor,

mâinile-mi cădeau lângă pietrele line,
jumătate în beznă, jumătate-n lumină.

Îmi cădeau pleoapele străbătute
de ceruri străvechi, nemaivăzute.

(O privire se rupea în afară
şi cădea, plutind solitară.)

Lumina cădea în goluri rotunde
despletită-n fiori şi în unde,
se lovea de margini şi neauzit

sunetul adia înnegrit.

IV
Dar adâncul pământului e plin de morţi
şi nu e loc, şi nu e loc, şi nu e loc
pentru-ntrebări.

Scheletele morţilor ca nişte rădăcini
strâng miezul pământului şi-l storc, îl storc
de lavă, până-şi iese din minţi.

Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc,
chiar timpul intră-n timp
ca două oglinzi paralele.
Chiar amintirile intră în amintiri,
şi chipul meu din copilărie
are zece ochi înghesuiţi unul într-altul,
gata s-azvârle-napoi toate imaginile
într-un şuvoi mortal.

Priveam ameţit, priveam în miezul pământului
atârnând de fie
ce vârstă
un trup,
din ce în ce mai neîmplinit,
mai făr-de-materie,
ca o ucisă momeală pentru prinderea
anilor.

Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc.
Lentila neagră a visurilor de noapte
nu-mi arată nici o spărtură
în care-aş putea să-mi întind
şi să-mi odihnesc vreo întrebare.

E miezul pământului
plin de casele morţilor
şi nu e loc, şi nu e loc, şi nu e loc
pentru-ntrebări.

Sunt zece cranii într-un craniu.
Sunt zece femururi într-un femur.
Sunt zece orbite într-o orbită.
Şi totul se ramifică-n jos,
neîntreruptă rădăcină de os
care strânge la sine
moartea neagră, lava neagră,
sâmburele, timpul dus.

V
Încercam să încordez lumina
când arcul ei destins deodată
mă azvârli în sus.

Şi m-am trezit întâi mai lent, apoi
mai iute
şi apoi
fulgerător cum numai gândul
se-ncheagă-n constelaţii de cuvinte –
da, m-am trezit alunecând
pe lungile ei suliţi mişcătoare,
cu cozile înfipte-n soare,
cu vârfurile veşnic alergând
spre nu-ştiu-ce, spre nu-ştiu-când.

Şi cum eu însumi fulgeram,
desprins de pe pământ ca dintr-un nor,
parcă eram şi nu eram
înspre trecut, din viitor,
înspre ce-a fost din ce va fi,
un număr descrescând
cinci,
patru,
trei, din zece mii, sau poate chiar din mii de mii.

VI
Astfel ajungeam din urmă şi treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pământ.

Asemeni fierului de plug ce smulge
şi azvârle
pe-o muche brazda groasă de pământ,
lumina taie haosul şi-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu seminţe,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastră-a globului
ce l-a arat în timp şi l-a
lăsat în urmă-i, undeva.
Deci mă aflam între imagini
jucând pe spijele luminii,
atât de dese cum pe mare,
la răsărit, nasc lucioli,
ce-alunecă şi se-ntretaie dând pe coamă
de-a rostogolul asprii sori,
şi se subţie, se destramă
într-un vârtej de reci culori,
cu patimă, dar şi cu teamă
lucidităţi, dar şi candori,
amestecându-le de-o seamă.

Râzi, ochiule, despică-ţi orizontul
şi fii încăpător şi fii atent, mereu.
Cascada lumii las-o să irumpă
în peştera flămândă-a sufletului meu.

Şi voi picioare, lin călcaţi pe praguri.
Adolescenţa iată-mi-o-napoi.
Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite
ca pe-o scară
şi amintirile au trup, şi timpul are-altoi.

Şi iată-mi prietenii uitaţi şi-ntâia mea iubire
şi anul şapte-al vieţii mele regăsit,
şi primul „da” şi primul „nu”
şi prima mea uimire
şi aerul de-atunci
în vârful unei raze-nţepenit.

VII
Am căzut în propria mea inimă
asemenea nisipului în clepsidră.
Am căzut în propria mea inimă de copil
la fel cum se prăbuşeşte-n iarnă un cal.
Am căzut într-o inimă pe care
atingând-o cu mine însumi
o făceam să existe din ce în ce mai puţin
şi mai stins.
Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins
şi eu înotam, înotam şi fiece lovitură
de braţ împingea,
de jur-împrejurul meu, tot mai departe.
ţărmurile.
Şi înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singurătăţii, a lucirilor de demult.
Înotam, într-un plutitor
şi transparent ocean, înotam.

VIII
Ce caut, mă-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste vârfuri de lumină clătinând
privelişti moarte, destrămate
în spaţii de singurătate?…

E ora mea de-acum, mai vie
decât lumina-n reverie
şi simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind decât în anii rari
ai începutului vieţii mele: romburi, linii
călătorind pe vârfurile reci ale luminii…

M-am smuls deci din mirajul fraged
rarefiat, ca aerul deasupra stâncii
pe când vederea lumii îmi împodobea
cu încă o sprânceană, ochiul.

IX
Totul pleca de la argintiu în sus.
Frigul, tainele gerului fuseseră abolite.
Adăugam aer aerului, verde – frunzelor,
Dragoste – inimilor, cer – ierbii,
dar mai cu seamă încă o prezenţă
prezentului.

Totul se începea din această-mplinire.
Speranţa era mai deasă decât lumina.

Ceea ce învingea devenea real
ca o pregătire solemnă
pentru răsăritul soarelui
văzut de ochiul noului născut.

Totul se întrupa în acel strigăt
ţâşnit din lucruri şi care
împreună cu ele constituia lucrurile.

Te iubesc, strigam, prezent al vieţii mele,
şi strigătul
mi se desfăcea în comete.

(Nichita Stănescu)

— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —

Înapoi la prima pagină


Povești, basme și povestiri pentru copiiCele mai frumoase poezii de iarnă
Cele mai frumoase poezii de toamnă
Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)
Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai
Eminescu
George
Coșbuc
Lucian
Blaga
George
Topîrceanu
Octavian
Goga
George
Bacovia
Tudor
Arghezi
Vasile
Alecsandri
Alexandru
Macedonski
Ion Luca
Caragiale
Cincinat
Pavelescu
Alexandru A. Philippide
Nichita
Stănescu
Ion
Minulescu
Marin
Sorescu
Magda
Isanos
Nicolae
Labiș
Anton
Pann
Adrian
Păunescu
Geo
Dumitrescu
Grigore
Vieru
Ion
Barbu
Otilia
Cazimir
Păstorel
Teodoreanu
Ion
Pillat
Alexandru
Vlahuță
Ștefan
Augustin Doinaș
Ana
Blandiana
Camil
Petrescu
Dimitrie
Bolintineanu
Proverbe romanesti explicatepoezii-de-andrei-pospai
Proverbe românești explicatePoezii de Andrei Pospai
Cele mai frumoase poezii
pentru copii
Cele mai frumoase poezii dedicate mamei

2 răspunsuri la “Îndoirea luminii, de Nichita Stănescu”