Metamorfozele, de Nichita Stănescu

— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —

O altă capodoperă a lui Nichita Stănescu.

Metamorfozele

„Atât de distrat era când vorbea, încât uita cine este,
cu cine vorbeşte, în ce timp şi în ce loc vorbeşte.”
C. SUETONIUS TRAMQUILLUS – CLAUDIUS XL

I
Brutală starea de a fi!
Somnul nu consolează luptătorul obosit.
Visul soldatului rupe aripile
fluturelui.

Ah, numai zigzagul
spune ceva despre stele.
Numai zigzagul de fluture
aţipeşte floarea.
… Şi adoarme răgetul de leu.

Brutala stare de a fi,
fără de somn este.

II
Frumoase animale are acest pământ,
de toate felurile,
şi în toate timpurile.

Ca să nu mă distrug din spaimă
în fiecare secundă
am fost lăsat să fiu
oricine, altcineva.

Ca să nu mă sfărâm asuprit de mirare, –
de mirarea de a fi,
mai întâi am fost lăsat să fiu şarpe
cu piele solzoasă şi gri.
Şi cu toate amintirile de şarpe…
Ca şi cum aş fi fost şarpe dintotdeauna.

III
Nu există decât o singură viaţă mare
la care noi participăm.
Nu există decât o singură viaţă mare
restul, nu suntem.

IV
Deodată, la Pol, am fost urs.
Şi memoria urşilor mi s-a dat
ca să mi se pară firească starea de urs.

Ursul îmi spuse:

– Ca şi cum aş fi lovit
de o săgeată, sunt.
Otrăvit şi inconştient
de felul meu de a fi,
pe care i-l mărturisesc întruna.

Îi spun totul fără să ştiu că îi spun ceva.
Ca într-un leagăn eu port în creierul meu
şi clatin
ideile lui şi pofta de a şti.

Toţi mă socotesc străin
pe această zăpadă!

Numai el nu mă socoteşte străin
şi de aceea află.

V
Nu există decât o viaţă mare,
o singură viaţă mare la care noi toţi participăm.
Moartea e starea de dinainte de a te naşte.
Nu există decât o singură viaţă mare.
O trăiesc născuţii
unul câte unul.

VI
Ca să suport să fiu şi ca să nu mă speriu
că sunt, –
trezindu-mă leu, memoria leilor mi s-a dat.

– Nu cunosc un animal mai blând decât leul,
îmi spuse leul,
noi nu mâncăm decât atuncea când
ne este foame.
Noi nu mâncăm decât atuncea când
ne este foame.

Decât atuncea când
burţii noastre,
domniei sale
îi este foame.

VII
Nu există decât o singură viaţă mare,
la care noi, călătorule, participăm.
– Da, zise melcul cel cu două coarne.
Da, zise el.
Să visăm, să visăm
dar să şi facem altceva.
Bunăoară să populăm realul.

VIII
Ca să nu mă speriu şi ca să nu mă distrug
de spaima de a fi arbore,
mi s-a dat memoria arborilor;
şi umbră mi s-a dat ca şi lor pe timpul soarelui;
şi aventuri de copac mi s-au dat,
ca să suport să fiu lemn
fără să ard dintr-un gând.

– Ca un pom cu ramuri, istoria
să ne ia de fiecare dată de la început! –
îmi spuse gutuiul, –
… să reia de fiecare dată
de la început, să ne reia,
şi în aşa fel
ca fiecare în parte să
-şi joace
rolul principal şi verzos
cu desăvârşire!…

IX
Există o singură viaţă mare
la care noi participăm;
fiind tot timpul, unul – altul, –
şi altcineva fiind mereu,
singuratecul care este.

X
Moartea e starea de dinainte de a te naşte,
îmi spune cadavrul.
Ca să nu mă mir şi ca să nu mă speriu,
că sunt cadavru, –
mi s-a dat memoria îngheţată a cadavrelor.
– Cuviincios ar fi să facem un Hai-Kai, –
pentru tine, mâini albastre şi ochi ţeapăn, –
gură întredeschisă şi nestrigătoare, –
timpan oprit la cuvântul „mamă”,-
pentru tine, vom face un Hai-Kai!

„Atâtea păsări zboară încât
ochiul mare al aerului va rămâne fără sprâncene!”

XI
Există o singură viaţă mare
la care noi participăm.

XII
Şi ca să nu mă fac nisip, de mirare,
piatră fiind,
memoria pietrelor mi s-a dat.

– Mişcarea naşte timp!
Cel care stă, nu este.
Cel care se mişcă, are trecut.
Cel care arde luminează.
Cel care s-a stins, este orb.

XIII
Există o singură viaţă mare,
chiar şi cifra unu face parte din ea.

XIV
Călător sunt prin viaţă;
egal sunt cu tot ceea ce este, –
de la peşte la pasăre,
de la iarbă la zarzăre,
de la capră la iepure, –
toate acestea le sunt, clipă de clipă.
Fiecare-n alt timp,
şi fiecare, fiind dăruit cu toată memoria
cuviincioasă a celui care se mişcă.

XV
O văd trecând dureroasă, adunată între umerii ei.
Împodobită de înfrângeri ca de un curcubeu
şi urmată de-a pururi de sufletul meu
ca de un tren fără şine.
Târâş îl ţine de mână
pe Ion,
fiul ei
cel alb şi bine mirositor,
cel înnebunit de răsfăţ;
singurul ei sprijin,
bastonul ei de nervi, de carne şi de oase.

O văd o vreme şi după aceea orbesc.

XVI
Există o singură viaţă mare
la care noi participăm.
Numai eu, străinul, –
Cristofor Columb prin iepuri,
Magellan prin frunze,
şi Nansen prin pietre,
fiind toate acestea, –
ca să nu mă suprim din mirare
amintirea lor mi se dăruie pentru totdeauna
ca şi cum ar fi a mea.

XVII
Sunt pasăre cu patru aripi,
cămilă fără cocoaşă,
cer cu doi sori, –
şi nor care plouă pe mare…
Corabie scufundată în aer,
fluture înţepat de o privire
şi frumos ca şi cum aş fi mort.

Moartea e starea de dinainte
de a te naşte…

(Nichita Stănescu)

— Vezi toate poeziile lui Nichita Stănescu —

Înapoi la prima pagină

Povești, basme și povestiri pentru copii	Cele mai frumoase poezii de iarnă

Cele mai frumoase poezii de toamnă

Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)

Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai Eminescu	George Coșbuc	Lucian Blaga
George Topîrceanu	Octavian Goga	George Bacovia
Tudor Arghezi	Vasile Alecsandri	Alexandru Macedonski
Ion Luca Caragiale	Cincinat Pavelescu	Alexandru A. Philippide
Nichita Stănescu	Ion Minulescu	Marin Sorescu
Magda Isanos	Nicolae Labiș	Anton Pann
Adrian Păunescu	Geo Dumitrescu	Grigore Vieru
Ion Barbu	Otilia Cazimir	Păstorel Teodoreanu
Ion Pillat	Alexandru Vlahuță	Ștefan Augustin Doinaș
Ana Blandiana	Camil Petrescu	Dimitrie Bolintineanu

Proverbe românești explicate	Poezii de Andrei Pospai

Cele mai frumoase poezii pentru copii	Cele mai frumoase poezii dedicate mamei