— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
Un poem fabulos al lui Eminescu, dacă nu cumva vi se pare prea banal acest adjectiv. A fost recitat fantastic de Florian Pittiș. Din fericire, ne-a rămas un video pe youtube. Vă recomand să-l urmăriți când aveți un pic de răgaz.
Cugetările sărmanului Dionis
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună!
Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde,
Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde –
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta,
În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta
Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.
Uh! ce frig… îmi văd suflarea, – și căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,
Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă
De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Cum nu sunt un șoarec, Doamne – măcar totuși are blană,
Mi-aș mînca cărțile mele – nici că mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană.
Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen
Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele!
Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai sugă. – Într-un roi mai de un stînjen
Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă!
Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește;
Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește?
Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig – Iată pe mînă cum codește-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las’, săracul!
Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul,
Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul „îns!“ la ce să-l purec?
Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic,
Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una?
Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mîțe – tot poet aș fi? Totuna:
Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,
Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric,
Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună.
Filosof de-aș fi – simțirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care
După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam,
Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfășură nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri – liliecii?
Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! – La zgîriet el v-a dat gheară
Și la tors v-a dat mustețe – vreți să-l pipăiți cu laba?
Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină!
Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat
De-aș putea să dorm încaltea. – Somn, a gîndului odină,
O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn – ori vîno moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna,
Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!
— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
Poemul apare în nuvela „Sărmanul Dionis”. Înainte de poezia propriu-zisă, Eminescu a scris și un paragraf explicativ:
„Să privim acum și la sărăcia iluminată de razele unei lumînări de său băgate în gîtul unui clondir ce ținea loc de sfeșnic.
Ce viziune – și aici, aici petrecea el vara și iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trăznea grinda în odaie, crîșcau lemnele și pietrele, vîntul lătra prin gardurile și ramurile ninse; ar fi voit să doarmă, să viseze, dar gerul îi îngheța pleoapele și-i painjinea ochii. Surtucul lui pe lîngă acesta era mai mult urzeală decît bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de rîdea pare că și vîntul în urma lui.
Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau… Și-n asemenea momente, în lungile și friguroasele nopți de iarnă, crede cineva cumcă el, redus pînă la culmea mizeriei, devenea trist? Așa era elementul lui.
O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară și mai cu neputință. El băga de samă că gîndurile lui adesa se transformau în șiruri ritmice, în vorbe ritmate, și atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hîrtie… mai ales garafa goală era în stare de a-l umplea de cugetări melancolice…”
Un răspuns la “Cugetările sărmanului Dionis, de Mihai Eminescu”
[…] (Mihai Eminescu) […]