Este, probabil, cel mai uzitat calificativ, în sensul negativ al cuvântului, din limba româna. Din păcate, dictionarele nu indică traseul etimologic, de fapt nu indică niciun fel de traseu al unor cuvinte, ci le expediază în categoria celor cu origine necunoscută.
„Tâmpit” este un derivat al lui „tâmp” şi se folosea ca un fel de antonim al lui „ascuțit” (ceva bont sau cu vârfil tocit).
Sigur, „ascuțit” a devenit un atribut al inteligenței şi, prin consecință, tâmpitul, un reper notoriu al lipsei de inteligență.
Să ne înțelegem! Unii termeni au suferit adaptări fonetice specifice limbii. Nu se întâmplă doar la noi, ci în toate limbile pământului.
„Tâmp” al nostru își are originile în maghiarul „tompa”, dar nu-i departe nici de slavonil „tonpu”. Importantă este însă adresarea.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Dacă îi spui cuiva că e tâmpit, îi spui, de fapt, că este bont sau cu vârful tocit. O aiureală, pentru că în timp s-a produs o substanțială transformare semantică.
Tâmpitul de azi e opusul inteligentului.
