Astăzi este despre un altfel de Lucian Blaga. Este despre Blaga publicistul, necruțător cu personajele abordate, spumos, cosmic, satiric. Pamfletul „Săpunul filosofic” (cel mai probabil a fi vizat aici fiind Nichifor Crainic, care critică filosofia sa stilistică de pe poziţii clericale) a fost publicat în revista „Saeculum”, în 1943.
Săpunul filozofic
Personajul de care ne ocupăm trece în ochii adulților, cari învață să scrie și să citească în timpul serviciului militar, drept „filozof”. Are o gură de aur, tăiată cu sapa, și cu sonorități de megafon. Este de asemenea admirat pînă la lacrimi de tinerele fete cari înscrie toamna la o facultate, unde cultul Atenei este obligatoriu, i-ascultă primele trei lecții. Entuziasmul incandescent al tinerelor scade brusc la a patra lecție, ca febra nărăvașă în cursul unei boale cu criză. Explicabil, căci de la această lecție prelegile profesorului se repetă, cu ticuri și cu fraze automate, ca un disc răgușit și cu fisuri ce amintesc elevelor anemice și intelectuale poezia „Le vase brisé” a lui Sully Prudhomme.
Neîndoios, întîia lecție cu inițieri pseudo-metafizice, a profesorului, face epocă în biografia de două săptămâni a noilor veniți, cari îl audiază. Nu e de mirat, căci oratorul, stăpîn pe arta efectelor de scurt ecou, nu uită niciodată să povestească o dramatică întîmplare a unui rănit din celălalt război, care adus în sala de operație, a avut inspirația să fugă de pe masă, pentru a-și face datoria acolo unde ceasul istoric îl chema. Acest legendar rănit fusese chiar el, vorbitorul. Întîmplarea frumoasă și eroică, vrednică de a fi împletită cu un motiv răzleț într-o baladă modernă, este depreciată prin abuz, ca un refren de romanță banală. După cel mult o lună, elevii nu-și mai văd în închipuire profesorul decît pe masa de operație, întins, dialectic, între a fi și a nu fi.
De povestea aceasta, desfășurată cu un glas din care ies tunete ca din roțile sfântului Ilie, profesorul face hcaz cu încăpățânare. În cele din urmă, elevii devin bănuitori.Ei încep să ghicească precum că acesta este singurul merit pentru care soarta generoasă a răsplătit pe profesorul lor cu o catedră de filozofie. În adevăr, lgătura dintre omul nostru și filozofie fusese făcută de o rană la cap. Dar ce are a face, din moment ce legătura a fost făcută?
Să-l vedeți! Are o față, în formele și trăsăturile căreia un fizionomist ar citi o puternică înclinare de a simplifica toate lucrurile.Iar coardele sale vocale se aud ca o liră bântuită de grindină. Capul său ca pătrat e căptușit pe dinăuntru cu o seamă de oglinzi concave, cari au darul să denatureze iremediabil toate ideile ce au nenorocul să ajungă din cărți pînă în mijlocul vidului. Vidul mai este mobilat și cu un creer redus la cantitatea neglijabilă a unei gămălii, ceea ce – veți recunoaște – nu este de nici o importanță.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Spre a face concurență lui Hegel, care pretindea cu parțială dreptate că filozofia și-a ajuns ajuns punctul culminant în sistemul său, și pentru a face concurență lui Nietzsche, care susținea cu multă dreptate că scrie cea mai frumoasă limbă germană de la Luther încoace, omul nostru are și el o foarte înaltă părere despre sine: cînd stă de vorbă între patru ochi numai cu sine, el se crede secretarul întîiei persoanei din trinitate și se comportă profetic și în consecință. Cînd însă are accese de smerenie, el nu scoate decît o întrupare a lui Logos spermatikos, și-atunci în concepția sa lumea întreagă devine un fel de seminar, în care el a fost chemat să-și împrăștie, ca o păpădie cosmică, semințele înțelepciunii. În general, el e de-o inocență fără pereche în istoria filozofiei românești, de la Matei Basarab și pînă astăzi.Și e de o puritate sufletească atît de naivă, încît chiar și o minoră de treisprezece ani l-ar putea atrage în cursă cu cea mai mare ușurință. Natural ca filozoful nostru ar rămînea tot pur întocmai ca și raza soarelui după ce a trecut printr-un geam murdar. Sau mai precis: candoarea sa inalterabilă nu se resimte de nicio greșală, căci orice păcat, ipotetic, ar trece peste el în chip platonic ca păcatul strămoșesc. Fericită existență!
Din filozofie el are darul excepțional de a nu pricepe nimic. După părerea sa, toate deosebirile dintre sistemele filozofice dispar în chip fericit în dosul sinonimelor. Dialectica la Plato este același lucru cu dialectica lui Hegel, deoarece în ambele cazuri este vorba despre dialectică. Existența la Spinoza este egală cu existența la Kierkegaard, și toate sistemele pot fi, pentru economie, reduse la un numitor comun, în care intră atîta raționalism și atîta misticism , atîta idee și atîta iubire, și toate metodele își dau un rendez-vous în „rugăciune”.
Acasă, între cei patru pereți ai bibliotecii sale, filozoful are o căldare și-un cățel. Cățelul poartă stindard tricolor în coadă, iar căldarea poartă un nume foarte ciudat: Cultul morților. Nimeni nu a putut afla pînă în ceasul de față, pentru ce căldarea a fost botezată astfel de ilustrul ei patron. S-a putut afla însă că în această căldare, filozoful nostru fierbe din toate sistemele un fel de săpun filozofic, de culoare neutră, pe care-l servește contra honorar, pentru curățirea sufletelor, tuturor generațiilor de tineri și tinere, care de douăzeci și cinci de ani încoace bat la poarta grădinii lui Akademos. Și nu s-a sesizat încă nimeni, fiindcă filozoful nostru e pur ca raza soarelui și în caz de nevoie socate stindardul din coada cățelului, care tricolor impresionează și dezarmează pe orice răuvoitor.
Ne felicităm că datorită unewi împrejurări, pe care o trecem sub tăcere, am aflat rețeta secretă după care profesorul își fierbe săpunul filozofic. Iat-o:
50% sodă caustică (trebuie multă, deooarece soda întrebuințată e caustică precum spiritul profesorului),
30% surogat teologic (rău digerat),
7% platonism cu puțin miros de amoniac,
1% bergsonism alterat,
0,5% kantianism pentru uzul moronilor,
1,5% senzualism englez, incolor și inodor,
10% retorică răsuflată, adică ținută 60 de ani într-un borcan deschis.
Săpunul odată gata, se stropește din trei în trei zile cu apă cu busuioc, pentru alungarea dracilor din preajmă (operație inutilă, căci dracii, după cum se știe, nu consumă săpun). Produsul se recomandă pentru spălături înainte de culcare în vederea unui somn liniștit și reconfortant. Orice monnadă leibniziană, care se respectă, întrebuințează numai acest săpun.
(Lucian Blaga, „Saeculum”, I, 1943, nr. 4, p.87-89.)
Un răspuns la “Lucian Blaga, un pamflet fabulos: Săpunul filozofic”
[…] (Lucian Blaga) […]