— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
Mihai Eminescu, un poem din anul 1879, scris la București. Tema este clară: exploatarea socială. Suflet vibrant, Eminescu emaptizează cu suferințele poporului.
Autorul este revoltat de învățăturile teologice, care propovăduiesc „calea durerii”, adică suferința, ca fiind ceva firesc.
Poemul este unul foarte sensibil. Nedreptățile sociale sunt prezentate prin prisma suferințelor unei fetițe sărace, „de-o paloare crudă”, care muncește „din zori până-n noaptea neagră și târzie”. În spatele muncii ei, negustorii profită și se îmbogățesc.
Finalul este dramatic: epuizată fizic, fetița moare.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Viața
Cînd aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii
Mă întreb: ,,Aceasta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie?”
Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă și din ziduri vechi,
Vorbe, râs și plânset sună în urechi,
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin ziduri deșarte.
Colo, lângă lampă, într-un mic iatac,
Vezi o fată care pune ață-n ac;
Față ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin:
Ea își coase ochii într-un tort de in;
Vînătă-i e buza, lipsită de sânge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.
La ce ora dânsa s-a născut pe lume,
O sărmana frunză pe oceanu-n spume,
O sărmana umbră, orfană și slabă,
De care-n mulțime nimeni nu-ntreabă?
Din zori până-n noaptea neagră și târzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează… ș-abia pâne goală,
Frig și insomnie, lacrime și boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-nceteaza lucrul… foamea-ncepe.
Negustoru-și pune pânzele-nainte,
Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopțile celor care pânza-i coase;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
In cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se țesură zile,
Vederea și somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.
Când îți trec prin minte acestea, copilă,
Te uiți în oglindă și îți plângi de milă:
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte
Pe nefericita, dulce și cuminte,
Fără nici un reazem, care nu așteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă…
În această viață de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce știi cum – în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche,
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă și să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.
Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca și când i-ar zice: „Au nu știi tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu ești frumoasă, chiar ca și o sfântă,
Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncântă”.
*
Într-o zi, copila moare: se-nțelege,
Moartea numai știe mânile să lege.
În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă: primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Încunjură capul și gurița moartă;
Ea zboară aproape și tot mai aproape,
Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape…
Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-nchise și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie?”
— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
2 răspunsuri la “Viața, de Mihai Eminescu”
[…] cunoscut în 1874, pe vremea când poeta organiza cenacluri literare la Iași, acolo unde Eminescu era director al Bibliotecii Centrale. Obligată de mamă sa să se căsătorească la numai 14 ani […]
[…] 15 septembrie 1911, Adjud, Regatul României – d. 24 iulie 1977, București, RS România) atinge rafinamentul eminescian, de la care împrumută inclusive […]