Povestea tragică a poetei care s-a stins de dor, la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu

— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
— Vezi toate poveștile din „Lumea scriitorilor” —

Ea îl numea “Eminul meu”, el o alinta “Draga și dulcea mea fetiță”. S-au iubit cu patimă, dar au sfârșit tragic. Legătura dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle rămâne, poate, cea mai frumoasă poveste de dragoste care ne-a fost lăsată de literatura română. Din păcate, destinul i-a aruncat pe cei doi pe orbite separate. Au plutit ca ca doi aștri care s-au căutat mereu și care nu s-au găsit, cu adevărat, niciodată. Au fost precum două clipe suspendate, bătând același tact, dar în pendule diferite, iar dacă astăzi încă se mai speculează pe seama morții marelui poet, dispariția muzei sale este, la rându-i, învăluită în mister.

3 august 1889. La exact 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu, Veronica Micle trece la cele veșnice la mânăstirea Văratec (Neamț), sub veghea câtorva măicuțe.

S-au cunoscut în 1874, pe vremea când poeta organiza cenacluri literare la Iași, acolo unde Eminescu era director al Bibliotecii Centrale. Obligată de mama sa să se căsătorească la numai 14 ani cu Ștefan Micle (fizician, profesor universitar la Iași), un bărbat cu 30 de ani mai bătrân, Veronica devine, în scurt timp, subiect de bârfă din cauza escapadelor cu tânărul poet. Nici măcar cele două fete pe care le-a născut (Valeria și Virginia Livia) nu au înduplecat-o să-și vadă, mai departe, de căsnicie.

Scrisorile care ne-au rămas relevă faptul că discuțiile dintre cei doi îndrăgostiți au fost când colocviale, – pe un plan intelectual superior, galant și plin de respect deopotrivă – când pătimașe până aproape de paroxism. De la “Bien amie Titi”, la “Iubitul sufletului meu și dragostea inimii mele”, evoluția apelativelor Veronicăi pentru Eminescu în corespondența dintre cei doi arată nenumărate fracturi.

Gelozia lui Eminescu

Gelozia “Luceafărului literaturii române” avea să întrerupă, însă, de mai multe ori această relație. Anul 1879 îi va aduce împreună, în București, pentru două luni. Din cauza decesului soțului, Veronica a fost nevoită să se reîntoarcă la Iași, lăsându-l pe Eminescu cuprins de frustrare și de remușcări, dar plin de iubire, motiv pentru care îi dedică Veronicăi o capodoperă, poemul “Atât de fragedă”, pe care, ulterior, i l-ar fi dedicat și Mittei Kremnitz.

Impresionată de geniul lui Eminescu și de faptul că îi fusese muză, Veronica îi scrie: “Cât de mult am admirat poezia ta Atât de fragedă… Tu singur trebuie să o admiri tainic în sufletul tău și să îți admiri propria creațiune. (…) Scriindu-ți, plâng lacrimi de durere, durere nouă și necunoscută (…)”.

Indiferența lui Eminescu

Dar marele poet o trata, de multe ori, cu indiferență și cu dispreț, aruncând-o pe Veronica în fluxul și refluxul dezordonat al stărilor sale sufletești. În același an, ea îi scrie deznădăjduită: “Așa m-a cuprins urâtul de tare, încât, ca să scap de el, umblu câte patru, cinci ore pe zi, ceea ce m-a adus la o stare de slăbiciune încât acum abia îți scriu. Nu mă doare nimic, dar aproape îmi lipsesc puterile de a mai ține condeiul în mână – ce bine ar fi să tot slăbesc și să mă sting (…)”.

După moartea lui Ștefan Micle, soțul Veronicăi, nimic nu părea că le mai poate sta în cale celor doi poeți. Dar stările psihotice ale geniului începuseră să se înmulțească, mai mult din pricina neajunsurilor și a sărăciei. Veronica s-a luptat doi ani pentru a obține pensie de urmaș, pentru a-l putea întreține pe omul care a scris Geneza în literatura română, timp în care boala acestuia se agrava fără încetare.

O scrisoare disperată

Degeaba s-a mutat Veronica în București în 1882, pentru a locui împreună pe strada Buzești. Mihai Eminescu intrase într-o depresie cumplită, stare pe care i-a transmis-o și iubitei dumisale. Refugiată, din nou, la Iași, Veronica îi trimite o scrisoare disperată: “Citește-mă, căci am să mor. Duminică am ajuns la punctul acela în care între viață și moarte nu știi pe care s-o alegi. (…) Domnul meu, după cum probează însăși scrisorile dumitale, d-ta erai acela care făceai paradă de moarte pentru mine, se vede însă că lucrurile pe lumea aceasta se reflectă totdeauna întoarse, așa că îți voi aduce eu ca ultimă jertfă viața mea (…)”. Nu era prima oară când Veronica îi scria despre sinucidere.

Mărturia lui Alexandru Vlahuță

Iată ce povestește Alexandru Vlahuță după o întâlnire cu Eminescu, în 1882: “Într-o dimineață, pe la Sărbătorile Crăciunului (…) îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu pălăria ploeștită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în mânecile unui paltonaș cam subțirel. (…) Îl gonise frigul de-acasă și venea la cafenea să se încălzească. Îmi întinse mâna, ca să văd cât e de rece, îmi spuse că de două zile n-a mai făcut foc la el, că toată noaptea a tremurat, că e cam umedă odaia lui și că multe sărbători triste a avut el de când face umbră pământului, dar prin așa urâtă sărăcie și gânduri urâte nu-și mai aduce aminte să fi trecut”.
Starea de sănătate a lui Eminescu s-a degradat necontenit de atunci. Diagnosticul pus de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. Pe 15 iunie 1889, Eminescu se stingea, la numai 39 de ani.

Distrusă de durere, Veronica Micle scrie poezia “Raze de lună”:

„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.(…)”

A fost sinucidere?

La 50 de zile de la moartea lui Eminescu, pe 3 august 1889, Veronica Micle trece, la rându-i, în neființă, de apoplexie, la mănăstirea Văratec din județul Neamț, sub veghea măicuțelor Evghenia Negri, Piguța, Eleonora și Sofia. Toate mărturiile duc spre ipoteza sinuciderii, pentru că, pe 1 august, ceruse, în ultima ei scrisoare, trimisă către o prietenă, să-i procure arsenic: “Prie de ma part ton frere le Dr…. qu’il donne… encore des gouttes d’arsenic… dis-lui que je lui serai reconnaissante (Roagă-l pe fratele tău, doctorul, din partea mea, să-ți dea un pic de arsenic. Spune-i că îi voi fi recunoscătoare)”.

(Andrei Pospai)

— Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu —
— Vezi toate poveștile din „Lumea scriitorilor” —

Înapoi la prima pagină

Povești, basme și povestiri pentru copii	Cele mai frumoase poezii de iarnă

Cele mai frumoase poezii de toamnă

Etimologie, origine, sens. 104 expresii și cuvinte explicate pe înțelesul tuturor (cu… umor)

Lumea scriitorilor. Povești, drame, iubiri, trădări în literatura română și nu numai

Poezie română clasică

Mihai Eminescu	George Coșbuc	Lucian Blaga
George Topîrceanu	Octavian Goga	George Bacovia
Tudor Arghezi	Vasile Alecsandri	Alexandru Macedonski
Ion Luca Caragiale	Cincinat Pavelescu	Alexandru A. Philippide
Nichita Stănescu	Ion Minulescu	Marin Sorescu
Magda Isanos	Nicolae Labiș	Anton Pann
Adrian Păunescu	Geo Dumitrescu	Grigore Vieru
Ion Barbu	Otilia Cazimir	Păstorel Teodoreanu
Ion Pillat	Alexandru Vlahuță	Ștefan Augustin Doinaș
Ana Blandiana	Camil Petrescu	Dimitrie Bolintineanu

Proverbe românești explicate	Poezii de Andrei Pospai

Cele mai frumoase poezii pentru copii	Cele mai frumoase poezii dedicate mamei