Tăcerea aceasta e ca o piatră recent rostogolită de pe un munte înalt. E vuietul stins al unui dezastru iminent, care a trecut prin apropiere, cruțîndu-ne ca prin miracol. În urmă, pulberile se așază cuminți, pentru alt secol de smrenie. Și e abia toamnă!
Penumbră roșie, cu danetele albe și o pisică desenată de cineva, la fereastră. O fi vie? Tot ce e posibil. În spatele ei, câteva buruieni ei se ceartă pe fluturi. Copacii își scutură frunțile galbene și șoptesc între ei lucruri de neînțeles.
Soarele se retrage după colț, precum un magistrat după o sentință grea, în timp ce gândurile aprind, cu mișcări elegante, lumânări. Una dintre idei fierbe apă într-un ibric. N-are nicio idee de ce. Ce bine ar fi să afle, ca să știu și eu ce să fac! Momentan, am doar opțiunea de a asculta pământul crăpându-se de secetă.
E ora 16 fix. Sau aproape fix, pentru că astăzi pământul a părut mai leneș. A furat startul, apoi a naufragiat sub un cer albastru-sticlos, patinând de colo-încoace, neștiind cum s-o mai scoată la capăt și cu ziua asta, după care a ațipit visând la orbite noi, la galaxii mai strălucitoare, la infinit. Ce ți-e și cu idealiștii aceștia, cum se mai plimbă ei toată ziua cerucri-cercuri!
Aici, o muscă are întodeauna un cap de pisică pe urme. Uite că felina e vie! Mai vie chiar și decât mine. Ideile au căzut pe gânduri, iar gândurile s au trezit brusc. Ațipiseră! Iar lumânările erau aprinse! Cât de aproape au fost de un dezastru! Bine, la urma urmelor ce putea să ardă? Combustibil nu mai e, canistra e goală de la Crăciunul trecut. Ar fi putut lua foc, cel mult, penumbra roșie.
Tăcerea a îmbrăcat culorile crepusculului și țipătiului de guguștiuc. (Andrei Pospai)
