«Fă trei cruci şi zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, şi nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de gând.» Așa începe nuvela lui Ioan Slavici (Pădureanca).
Așa începe nuvela lui Ioan Slavici (Pădureanca). Și pe la Șiria m-au purtat pașii. Uite, aici secera Pădureanca! mi-a spus la un moment dat însoțitorul. Am oprit. Am privit! Și afară și înlăuntrul meu. Și am văzut-o. O hamadriadă venită din codrii ei seculari, cu mlădițe de stejar ca o cunună pe frunte și cu ochii albaștri ca zarea. Sigur, nu-ți poți stăpâni lacrimile, nici măcar pe cele din colțul ochilor, ci trăiești, revezi și purifici prin ele o neuitată poveste de iubire.
Pădurenii! Cine sunt? De unde vin? Din mitologie, desigur. Dincolo de stricta și zgârcita delimitare geografică, Țara Hațegului rămâne un sanctuar al tradiției. Un cer înalt cât o amiază de vară sub care ni s-au păstrat nu doar inefabilul trăirii în puritate, dar și legământul de a fi pururi ce-am fost. Mergeți acolo! Veți fi uluiți și înmărmuriți de orizonturile deschise în fața acestei comori.
