
Să fie prima propoziție rostită în limba română? Să fie o invenție? Greu de spus! Întoarce, întoarce, frate! Nu mai știu sursa, dar știu contextul în care au fost rostite aceste cuvinte. O ceață densă și un grup de căruțași rătăcit pe un drum colinar mocirlos. Parcă-i văd! Conducătorul atelajului din spate, conștient de primejdia continuării drumului, i-ar fi strigat, la un moment dat, celui din față: torna, torna, frate!
Cuvintele au generat o serie de discuții aprige. Până și forma lor a fost adusă în discuție. Konstantin Josef Jireček a spus că acele cuvinte reprezintă o comandă militară romană – în vremea aceea, în armata bizantină se folosea latina – și că în loc de fratre, cum este în unele manuscrise, trebuie citit frater, așa cum se găsește în alte manuscrise.
Dar este această sintagmă prima mențiune a limbii române? G. Călinescu pune problema acestei expresii în opera sa monumentală “Istoria literaturii române” chiar la început. “Ceea ce jurământul de la Strasbourg (842) este pentru limba franceză și carta capuană (960) pentru cea italiană au crezut unii că pot înfățișa pentru limba română cuvintele torna torna, fratre. Adevărul este că vorbele acestea n-au nici unul din caracterele esențiale ale limbii române și sunt numai niște vestigii de grai romanic. Din împrejurări vitrege, primele documente sigure și abundente sunt cu totul târzii, dintr-o vreme în care graiul era de mult închegat. Uzul limbii slavone în biserică și în cancelarii a întârziat apariția textelor române care sunt din secolul XVI”.
Dar hai să nu distrugem misterioasa frumusețe a acestei propoziții imperative mai mult decât relevantă pentru obârșia noastră latină.