— Vezi toate poeziile lui Nicolae Labiș —
Confesiuni (II)
Am fost stup de pofte și de miere
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Găndurile, mîinile, ridicau tăcere
Și melancolie densă și putere
Spre multiplicata față ce mă cere
Pentru veșnicie, pentru înviere –
Veverițe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?
Ai venit cînd toamna soarele-și sugea –
Astfel niciodată n-are să mai sugă
Razele-i lucide. – Și asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.
Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purități de pîclă strînsă sub lăcate,
Și vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereți de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; și-n zarea zărilor s-au dus.
Video: Ce s-a descoperit la autopsia creierului lui Eminescu?
Video: Destinul crud al fraților și surorilor lui Mihai Eminescu
Video: Povestea Veronicăi Micle, poeta care s-a stins de dor la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu
Video: Cum și-a distrus viața Alexandru Macedonski cu o epigramă în șase versuri
Video: Balada Miorița, capodopera lui Alecsandri? Cea mai mare controversă din literatura română
Și s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi ești alături încă. Până cînd?
Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele și azi
Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.
Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.
— Vezi toate poeziile lui Nicolae Labiș —
