
Rică: Eu, dacă compătimește și madam Zița la suferința mea…
Jupân Dumitrache: Mai e vorbă! Cum să nu compătimească? Zițo, nene, ia vino-ncoa. (Zița vine rușinoasă.) Ei! Nu-ți mai fie rușine: ale tinereții valuri… Vrei?
Zița: Eu fac ce vrei dumneata; îmi ești ca și un frate mai mare.
Jupân Dumitrache: Ei! Să vă fie de bine, si ceasul al bun să-l dea Pronia. (încet Ziții.) Să-ți cinstești bărbatul: ăsta e om, nu glumă; ți-ai găsit norocul.
Termenul compătimire vine din latinescul „com-passus sum”, care înseamnă „suferință comună”. Nimic n-a mai rămas din sensul inițial. Astăzi, a compătimi înseamnă a-ți fi milă de cineva care a ajuns într-o situație limită și nicidecum de a-i împărtăși necazul sau durerea. Uite-așa ne depărtăm, nu doar prin comportament, ci și lingvistic vorbind de semenii noștri.
Cele mai multe schimbări s-au petrecut tocmai cu substantivul de origine greacă, însemnînd la origine „participare la suferinţa altuia“ şi preluat de latină – în forma sympathia – cu sensul principal „acord, afinitate între lucruri şi persoane“.
Cuvîntul a fost preluat de multe limbi moderne, în care, prin accentuarea unor trăsături, s-au produs diferenţe semantice.
În secolul al XIX-lea, compătimirea părea să preia sensurile pozitive ale simpatiei, mai ales în contexte amoroase. În vremea noastră, mai ales în contexte diplomatice, simpatia apare cu sensurile şi în contextele negative ale compătimirii. Distanţa nu e foarte mare, dar poate deveni în unele cazuri esenţială, riscînd să producă efecte comice, ca în teatrul lui Caragiale.