N-am pus titlul sub semnul întrebării (deși așa am fost tentat inițial), pentru că avem de-a face cu o constatare a marelui filosof Bergson. „Mila” (țineți-vă bine) este un termen de origine cumană, intrat în slavonă sub forma „milovat” și, apoi, în limba română așa cum îl cunoaștem acum.
Despre „milă” a scris și Aristotel (numai cel care a suportat-o poate descrie această trăire, spunea filosoful), dar și Nietzsche, care considera că această formă, inițial de iubire, mai apoi de ajutor, distruge și respectul, dar și încrederea celui care o primește.
Mila este și o formă a groazei? Te sperie cumva ideea că ai putea ajunge într-o ipostază similară?
Posibil, dar să nu neglijăm deprecierea sensului curat si profund al cuvântului. „Miluiește- mă”! este, azi, o implorare sinceră de sprijin sau curată cerșetorie? Iar substitutul iubirii cu „fă-ți pomană” și cu marunțișul aruncat într-o pălărie jerpelită sau într-o cutie de carton rezolvă relația, biblică, vizavi de persoanele în cauză? Nicidecum! Ar fi bine dacă ne-am revizui atitudinea, pentru a nu lăsa ca un sentiment atât de frumos să se transforme într-o negustorie sau șarlatanie stradală.
